Lacrimile sunt energie lichida. Ele ne curată in valuri tăcute sufletul, pregătindu-l pentru o noua umplere. Cu ce alegem sa îl umplem depinde doar de noi in momentul in care invatam sa ne luam viața in mâini și sa ne purtam singuri de grija, asumându-ne consecințele a tot ceea ce permitem sa ne înalte sau doboare sufletul. Pana atunci, însă, sufletul ne este umplut cu ceea ce avem nevoie sa experimentam pentru a deveni conștienți de noi înșine și de puterea gândurilor, sentimentelor și acțiunilor noastre.
Suntem învățați încă din copilărie sa ne ascundem lacrimile și sa ne rușinăm de ele. Suntem învățați ca nu este bine sa plângem pentru ca ne facem de ras in fata celorlalți. Câte s-ar schimba in viața noastră dacă cei care, numindu-se părinți, ar înțelege ca învățându-ne sa ne ascundem lacrimile, ne învață, de fapt, sa ne înnecam in propriile dureri, neputințe și regrete. Practic, ne condamna la o viața închisă intr-un ocean de lacrimi neplanse niciodată. Copii liberi și fericiti închiși prematur in închisori de maxima securitate, numite Adulți.
Avem atâta nevoie sa (re)învățam sa plângem, asumându-ne pe deplin condiția noastră de oameni aflați la Scoala pe planeta Pamant. Avem atâta nevoie sa ne curățăm preaplinul sufletelor! Cum altfel ne-am putea (re)umple sufletele cu Iubire când ele sunt pline de energia lichida a tuturor viselor noastre înecate mult prea devreme?
Iubirea are nevoie de aer! Caci doar aerul ne poate purta pe cele mai înalte culmi, oferindu-ne șansa neprețuita la o plutire permanenta dincolo de toate cele pământești. Cel iubit va (re)deveni in acel moment copilul care a fost odinioara, copilul fericit care se juca toată ziua încercând sa înălte un zmeu și sa-l mențină cât mai mult timp acolo sus, aproape de nori, îmbrățișând dumnezeirea ca simplu nemuritor devenit atotputernic asupra propriului destin. Astfel, vom fi pe rând, copil și zmeu, schimbând rolurile cu ușurintă și încrederea ca am descoperit secretul fericirii supreme, neștiind cât timp va dura aceasta joaca dătătoare de viața.
Uneori ne vom aminti de cei care ne-au grăbit sa devenim oameni mari, alteori de cei care ne-au învățat ca nu avem voie sa plângem precum copiii ca sa nu ne facem de ras in fata celorlalți. Uneori focusul nostru va rata clipa prezenta. In acel moment zmeul nostru sau zmeul care suntem va cobori pe pământ pentru ca aerul dintre noi si celălalt va dispărea. Iti amintești? Întotdeauna iubirea a dispărut in momentele când te-ai simțit gâtuit și fără aer. In esența, aerul nu dispare. El se transforma in energie lichida. Energie care, dacă nu va fi niciodată lăsată sa curgă, va îneca și ultima ta șansa la fericire.
Acorda-ți șansa la împlinirea viselor. Indiferent ce ti-au spus și ce te-au învățat, elibereaza-te: permite-ți luxul sa plângi (chiar și in fata tuturor dacă așa simți), redevind copilul liber care ai fost odinioară și înaltă zmeul ales de tine cât de sus ți-ai dori tu însuți sa zbori și menține-l acolo sus cât de mult timp ți-ai dori tu însuți sa plutești îmbrățișând zarea.
Uita tot ce te-au învățat (părinții, prietenii, durerile, frustrările, înfrângerile, profesorii, Maeștrii, regretele). Joaca-te in cel mai simplu mod cu putința. Fii fericit.
Iata-ne in fata unui adevăr simplu, uitat de cei mulți: Copiii ar trebui sa fie crescuți liber. Doar așa pot deveni adulti fericiti. Caci fericirea unui adult va veni întotdeauna din bucuria lui de a redeveni copil ori de câte ori simte nevoia sa o facă.
Haideți s-o recunoaștem: nu ne mai vine sa redevenim copii când ne amintim cum nu aveam voie sa facem mai nimic din ceea ce ne doream, fiind mereu închiși in reguli mult prea stricte care l-ar îngrozi chiar si pe cel mai mare criminal condamnat la închisoare pe viața! Ne este atât de teama sa iubim sau sa ne deschidem sufletul in fata celorlalți pentru ca nu vom putea nicicând sa ne curățăm sufletele de amintirile horibile din timpurile când, copii fiind ne-am pus întreaga noastră avuție in palmele părinților noștri, neavând nici cea mai vagă idee ca ei vor fi primi care ne vor mutila viețile cu inconstienta și iresponsabilitate.
Nu mai avem încredere in nimeni, nici măcar in noi înșine, pentru ca ne-am pus cândva toată încrederea in ei, netemandu-ne ca tocmai ei, in dorința lor de a fi părinții perfecti, mândri de copilul lor, ne vor îngrădit dreptul divin la libertatea de a fi. Ei sunt cei care ne-au ciuntit sufletele și ne-au tăiat aripile. Ne place sau nu sa recunoaștem, le convine sau nu, ei ne-au fost închizători de drumuri și călăi. Nimeni alții.
Pot fi mândri acum, ajunși la Bătrânețe: au crescut copii perfecti: ascultători și supuși care niciodată nu au ieșit din cuvântul lor, adulti de cariera care au acum propriile lor familiii și proprii lor copii! Proprii lor copii! Oh, Doamne! Oprește asta m, Doamne! Eliberează-Ți tu copiii!
Dragii noștri părinți... Nu s-au gândit nici măcar o clipa sau nu au știut ca sufletul copiilor lor este născut din libertate. Cu ce drept poate un om, chiar și părinte, chiar și din neștiința, sa ucidă sufletul altui om? Regulile ucid libertatea. Tiparele ucid libertatea. Programele ucid libertatea. “Fa cum îți spun eu pentru ca eu știu mai bine, ca părinte”, ucide suflete. Pentru ca le ucide libertatea de a fi, de a trai, de a iubi, de a crea. Libertatea este însăși Născătoarea sufletelor tuturor oamenilor de pe planeta Pământ. Dumnezeu este Libertate. Maria Născătoarea lui Iisus este Lubertate. Iisus însuși este Libertatea. Ne-a dovedit-o in cel mai uman mod cu putința: Răstignirea!
Acum știm de ce, orice am face, suntem atât de nefericiți? Măcar acum am reușit sa înțelegem? Doar înțelegerea și asumarea esenței lucrurilor ne poate vindeca și elibera. Acum ar trebui sa știm cum ne putem vindeca: doar permitandu-ne sa ne plângem întregul suflet in fata tuturor, (precum Iisus și-a purtat coroana cu spini și Crucea grea in fata tuturor), redevenind liberi prin iertarea călăilor noștri și prin asumarea a ceea ce suntem cu adevărat: copiii fericiti ai Libertății. Acum ne putem naște din nou: înălțați in Iubire!
Aveți grija de voi,
Clara
