Exista suflete drepte in trupuri defecte.

Majoritatea oamenilor sunt adusi in spital pentru a-si invata lectiile la care au restante (de acum sau de alta data) si pentru a-si mai rezolva din karma. Ma refer aici la pacienti, insotitori si personal medical, deopotriva!

La inceputul anului am stat vreo 7 zile intr-un spital de copii din Bucuresti unde am vazut copii imobilizati la pat care-si invatau parintii despre Liniste, Armonie, Rabdare, Speranta, Responsabilitate, incredere si...Iubire. Am vazut parinti neinteresati de aceste maini intinse spre ei de către proprii lor copii. Copii care, inainte de venirea pe Planeta Pamant, si-au ales special astfel de karme grele tocmai pentru a-si ajuta parintii sa evolueze!

La prima vedere, cand intri intr-un spital de copii ai tendinta de a le plange intai de mila parintilor: "Vai, saracii, cat se chinuie". Dar daca iti dai voie sa faci un mic pas inapoi si sa vezi si sa simti, vei avea acces la multe informatii, de cele mai multe ori teribile. Un adevar dureros, pe care putini reusesc sa il afle, si, si mai putini, ajung sa le pese si sa il inteleaga.

Sa va povestesc cateva cazuri concrete, vazute cu ochii mei, auzite cu urechile mele si simtite cu sufletul meu, cu mentiunea ca nu judec pe nimeni, doar constat niste stari de fapt, pe care le ofer altora care, poate, au nevoie de ele.

O fetita, de aproximativ 11-12 ani, cu ambele picioare in ghips. Si cand zic ambele picioare, ma refer la toata lungimea ambelor picioare. Fetita singura in pat. Mama...la tigara. Vine Domnul Doctor si ii spune fetitei: "Hai sa ne intoarcem pe burtica." Fetita, speriata si neajutorata, il intreaba cu glas stins: " Cum sa fac eu asta? Ca nu pot sa ma misc." Celelalte mame si pacienti din salon au sarit in ajutor. Una a intrebat: "Mama unde e?". Doctorul raspunde: "Este la tigara, am vorbit eu mai devreme cu ea si i-am zis ca vin." Tot salonul era langa fetita. Sa o ajute! Fetita ...speriata. Inconjurata de...straini. Mama nu.

S-a dus cineva dupa ea. Vine, intr-un final, "speriata" si un pic deranjata ca a fost chemata degeaba: "Da' ce s-a intamplat?". "Pai, sa ii decupam un pic ghipsul la calcaie..." "Aaa... Pai asta stiam. Ca am vorbit cu Doctorul si mi-a zis ca vine sa ii taie din ghips. Si i-am zis ca imi termin cafeaua si tigara si vin si eu."

........

O alta fetita, imobilizata in caruciorul cu rotile, cu tetrapareza spastica, internata pentru operatie, insotita de mama ei. La un moment i s-a parut ceva foarte amuzant si a inceput sa rada. Mama ei, serioasa: "Nu mai rade." Fetita ii raspunde, razand si mai tare: "Bucura-te ca nu plang!"

......

Un baiat, internat de 2 saptamani, operat la genunchi, singur, neinsotit. Dornic, evident, sa mearga acasa. Afla ca va fi externat in ziua respectiva. Bucurie mare. Imediat pune mana pe telefon sa isi anunte parintii. Dupa ce vorbeste cu amandoi, se intristeaza. Nici unul nu avea timp sa vina sa il ia. Cel putin, nu prea repede. Dupa miezul zilei, apare tatal. Intra in salon, saluta politicos pe toata lumea, doar pe el nu-l baga in seama. Se aseaza pe un scaun si incepe sa butoneze telefonul. Baiatul incepe sa isi faca singur bagajul. La un moment dat ii spune tatalui sa se dea putin la o parte ca sa poata sa ajunga la noptiera lui, de unde avea de luat cana si lingura. Tatal nu schiteaza nici un gest. Copilul se aseaza pe pat si asteapta rabdator. Dupa un timp, ii mai spune o data sa il lase sa treaca. Tatal continua sa tasteze... absent. Copilul asteapta langa el. In picioare de data aceasta. Intr-un final, tatal isi ridica ochii din telefon, se ridica si il lasa sa treaca.

.......

Nu voi da sfaturi. Nu voi spune cum ar fi trebuit sa reactioneze fiecare. Nu spun ce este gresit. Nici macar nu spun ca e ceva gresit. Doar am relatat niste fapte. Atat.

Doamne ajuta!

Si fiti siguri ca EL chiar ne ajuta prin aceste entitati superioare care aleg sa vina Aici, pentru noi si evolutia noastra. Privind acesti copii-ingeri, zambesc cu incredere si speranta... 

Viitorul nostru este asigurat prin acest Prezent Divin. 

Suntem pe maini bune. 

Suntem ajutati, protejati si iubiti. 

Doar de noi depinde daca acceptam sau nu aceste daruri oferite neconditionat.

Va imbratisez cu drag si recunostinta,

Clara

Incepand de azi decid sa...

Au murit 30 de oameni. Unii in mai putin de 5 minute.

Multi altii sunt in stare grava si foarte grava la spital. Sunt anesteziati ca sa nu moara din cauza durerilor insuportabile. Unii dintre ei se vor intoarce acasa, altii... Acasa. Toti vor purta pe trup si in suflet cicatrici adanci care nu se vor mai sterge niciodata (in nici o viata de acum incolo) si care se vor adauga celorlalte pe care le aveau deja. Vor urma perioade extrem de grele, caci cu vor trebui sa se obisnuiasca cu noul chip si noul trup, posibil cu lipsa unor parti din trup... Sunt urme ale dezastrului pe care, cu ajutorul nostru, va fi nevoie sa invete, cu rabdare, sa le accepte ca fiind parte din ei si sa le iubeasca. Acesti oameni vor trebui sa invete din nou sa deschida ochii, sa se miste, sa manance, sa mearga, sa relationeze, sa nu se mai teama, sa isi doreasca sa traiasca, sa nu se mai invinovateasca, sa nu se mai urasca, sa ramana imuni la privirile indiscrete, acuzatoare si iscoditoare ale trecatorilor...

De doi dintre oamenii care au fost in noaptea de vineri in acel club ma leaga amintiri vechi, dar atat de prezente in aceasta perioada. Cu Ioana am fost colega in clasele I-IV, iar cu Mihai in clasele V-XII. Mihai este acasa in stare de soc, dupa ce in acea teribila noapte a salvat cateva vieti. Ioana este la Spitalul Bagdasar-Arseni, intubata, de nerecunoscut, avand corpul acoperit de badaje. La capul ei ticaie un aparat care confirma faptul ca inca traieste. 

Inca nu stim ce se va intampla maine sau chiar in clipa urmatoare... Doar ne rugam. „Sa fie bine!”

Avem in fata realitatea clipei prezente si vedem un spectacol trist in jurul nostru. Spectacol care rezoneaza cu durerea din noi. Si deodata parca nu mai exista nici un fel de distanta intre inimile noastre. Parca ne cunoastem cu totii si suntem prieteni. Prieteni intru suferinta si durere. 

Acasa, pe strada, in metrou, la birou, in timp ce dorm, in timp ce mananca, in timp ce invata, in timp ce incearca sa isi continue viata pe pamant, exista milioane de oameni sufera si plang. Se simt neputinciosi in fata evenimentelor si a durerii. Plang de dor, de spaima, de vinovatie, de disperare, de furie, de gandul ca ei sau cei apropiati lor ar fi putut fi in acea noapte in acel container izolat cu bureti, numit club. Plang pentru ca realizeaza linia fina dintre ceea ce numim Viata si ceea ce numim Moarte. Plang pentru ca nu inteleg sau pentru ca inteleg prea multe. Plang pentru ca au fost sa isi identifice copilul, ars in totalitate, dupa... cercei. Plang pentru ca in numai cateva zeci de secunde viata linistita pe care o aveau s-a transformat in cel mai mare cosmar. Plang pentru ca nu mai pot inchide ochii fara sa li se deruleze dinaintea lor, iar si iar, imagini terifiante cu oameni arzand de vii. Plang pentru ca nu mai pot face liniste in ei in in afara lor. Plang pentru ca sufletul urla in ei. Este ca si cum cu totii am fost in acea seara in acel club si am ars de vii. Atat de profund si real resimtim durerea in aceste zile. Si poate ca, intr-un fel, chiar asa este. Am fost cu totii acolo. Caci suntem interconectati si, chiar daca nu suntem constienti de asta, tot ce se intampla cu fiecare dintre noi are o rezonanta, mai mica sau mai mare, la nivelul tuturor.

Pentru toti acesti oameni si pentru noi viata nu va mai fi niciodata la fel. Sau asa ar trebui sa fie. Un astfel de episod nu ar trebui sa treaca fara sa produca o schimbare, cat de mica, in gandirea, atitudinea si simtirea unui Om. Si nu ma refer la cautarea vinovatilor si pedepsirea lor. Nu asta ma preocupa si sincer, nu vad in asta o adevarata rezolvare. Schimbarea este necesara la nivel de individ. Ea vine din interiorul fiecaruia si se poate declansa punand o intrebare simpla:

Ce invat eu de aici?

Raspundeti-va. In liniste, pe indelete. Si cu blandete. Imbratisati-va sufletul cu Iubire si lasati-va timp sa luati, apoi, o decizie. Caci da,dupa fiecare constientizare sunt necesare decizii. Astfel apare urmatoarea intrebare:

Ce sunt dispus sa schimb eu la mine dupa acest eveniment?

Lasati-va iar timp sa va raspundeti. Nu va grabiti. Nu va chinuiti si, mai ales, nu va invinovatiti. Considerati-va bucurosi ca voua vi s-a mai lasat Sansa de a decide ce vreti sa faceti de acum incolo.

Repet: Sunteti Creatorii vietii voastre. De voi depinde daca veti schimba sau nu ceva. E firesc sa plangeti si sa va doara, insa lacrimile si durerea fara o constientizare sunt... doar o impresie ca ne-am descarcat de o energie care ne apasa. Va descarcati si e bine ca o faceti, insa energia aceea, care este tot creatia voastra, unde se duce?

Repet: aveti grija de tot ceea ce creati (bun sau mai putin bun) pe Planeta Pamant. Luati aceasta energie eliberata si transformati-o intr-o Opera de Arta. Transformati-o in ceva (ce vreti voi) plin de Lumina.

Ceva de genul: „Incepand de azi decid sa...” Apoi aveti grija de tot ceea ce ati creat. Si de fiecare data cand sunteti tentati sa uitati decizia pe care ati luat-o Azi, amintiti-va ca doar in acest mod puteti trimite din Lumina voastra celor care au nevoie de ea. Doar de voi depinde daca le stingeti sau nu „becul”.  In acel club, flacarile au fost stinse de pompieri, insa in inimile noastre flacara nu trebuie stinsa. Ea trebuie sa produca Lumina si sa o poarte mai departe.

Lumina... ajuta la Vindecare si Inaltare. Evolutie.

Sunt convinsa ca putem ramane prieteni si intru Speranta, Armonie si Iubire, nu doar in durere.

Lacrimi inca se preling, firesc, pe obrazul sufletului meu, insa inima continua sa bata. Ritmic, cu speranta.

Incepand de azi decid sa...

Clara

Update: Draga mea Ioana s-a desprins de aceasta lume in data de 13 decembrie... , plecand Acasa.
Zbor lin, micuto. <3

Tic Tac

Pe Ioana mi-o amintesc din clasele I-IV. Era mereu cu zambetul pe buze, desi, inca de pe atunci, viata nu i-a zambit la fel de des...

Ne-a luat valul vietii si o perioada nu am mai stiut nimic de ea. Ne-am regasit cu ceva timp in urma, pe Facebook. Tot amanam, din lipsa de timp, sa ne revedem la un suc.

Azi... Ioana este la Spitalul Bagdasar-Arseni, intubata, de nerecunoscut, avand corpul acoperit de badaje. La capul ei ticaie un aparat care confirma faptul ca inca traieste. Este inca o incercare grea pentru ea pe care sper sa o treaca cu bine. Ioana a fost mereu o fata, desi mica si firava, foarte puternica.

In acest weekend plin de durere m-am surprins facand lucruri simple cu gandul si simtirea ca le fac pentru ea, pentru Ioana cea micuta si zambitoare...

I-am zambit copilului meu.

I-am multumit omului de langa mine.

Am ridicat ochii spre Cer.

Am respirat constient.

Am muscat cu pofta dintr-o placinta de dovleac.

Am zambit.

I-am strigat Dumnezeului din mine, si din noi toti, ca il iubesc.

Il rog pe Dumnezeu sa te inconjoare cu dragostea lui infinita, Ioana, si, daca este in Voia Lui si Spre Binele Suprem, sa iti mai dea o sansa. 

Oricum ar fi, te tin in palmele mele si te port in suflet, ca pe o comoara.

Amin.

Draga si micuta mea, Ioana, iti spun cu toata iubirea ca sunt alaturi de tine si te astept sa iesi din spital ca sa putem sa facem impreuna lucruri simple care sa ne umple sufletul de bucurie si iubire.

Dragut. Firesc. Oricand. 

Clara