Enchanting Stories

PRINTRE STELE 

               "Si deodata... a ridicat ochii spre cer. Atatea stele! Le-ar fi imbratisat pe toate cu Lumina-i, apoi le-ar fi rearanjat cu mana ei tandra la loc pe infinitul albastru. Se simtea atat de atrasa de ele, dar totusi era atat de departe incat sa poata sa le simta vibratia, sa le guste culoarea, sa le mangaie razele si sa simta cum le umple cu sufletul ei, iar  ele o rasplatesc cu si mai multa lumina. Atat, atat de departe era!

      Pleoapele trasera  cortina peste scanteiile ei de viata si ea simti cum se inalta, atrasa fiind de o coloana de lumina ce facea legatura dintre Pamant si Cer. Nu putu sa se impotriveasca. Vroia doar sa Urce. Sa ajunga Sus la ele. Se ridica lent, avand timp  sa se minuneze de privelistea  desprinsa parca din basme, sa simta mangaierile deosebit de tandre ale spumei  norilor, sa inspire aer de Cer si sa se umple de Maretie. Se simtea atat de usoara si de mica incat se mira unde incape atata Maretie, Recunostinta, Lumina, Armonie, Divin si Devenire.

     Ar fi vrut sa roage coloana de lumina sa se opreasca o clipa pentru a putea simti totul mult mai pe indelete. N-apuca sa termine dorinta-gand ca  simti oprirea lenta a urcarii.  In mintea ei mii de intrebari pe care n-avea timp sa le rosteasca. In fata unei asemenea peisaj nu mai e timp decat pentru simtire...

       

Un porumbel alb, un alb mai curat decat tot albul din lume se opri din zbor in fata ochilor ei , miscandu-si aripile intr-un ritm atat de lent incat parca se simtea vrajita. Vru sa il intrebe cine e, insa dorinta de a pasi pe praful norilor fu mai mare asa ca il roaga sa o ajute sa simta sub talpile ei, obosite de tot drumul unei vieti intortocheate, sa simta… gingasia norilor. Nu primi nici un raspuns insa un nor se apropie de ea ca intr-o invitatie. Pasi.  Pasi cu grija pe aburul sacru fara sa aiba teama ca ar putea sa cada. Pasi cu un picior, apoi cu celalalt……Se opri. Porumbelul alb ii facu semn ca e voie, ca e binevenita si ca poate sa-si continue drumul. Ea-i multumi din priviri dar mai ramase un pic nemiscata. Simtea cum talpile ei inspira tot  usorul norilor. Si corpul ei devine  din ce in ce mai usor si mai alb. Se simtea una cu norul…  Era nor.

       Isi simti parul atins  de aripa porumbelului, semn ca trebuie sa se desprinda de acolo si sa pluteasca mai departe. Sa pluteasca, da! Pentru ca nu mai era nevoie de pasi…

         In fata ei… maretie de nori si albastru cat tine privirea si dincolo de ea. Inspira adanc fara sa expire. Asta o facu sa urce din nou. Urca, de data aceasta, printr-o ploaie de fulgi de aripi de inger. De toate culorile.  Ah! Culorile! Uimirea si recunostinta ii aparura din nou pe chip. Porumbelul ii era alaturi. Urma un dans fermecator al fulgilor colorati. Nu se pricepuse niciodata la pasi de dans , dar acum trupul ei se unduia in ritmul curcubeului de fulgi. Mainile ei mangaiau aerul cu miscari precise si lente , picioarele ei se-nsurubau suav in puful norilor, parul ei se unduia usor asemeni aripilor porumbelului , iar ochii ei devenisera faclii violet. Mintea i se goli, sufletul i se umple de zambet. Era toata numai dans. Un dans  ce-o ridica usor spre stele. Stele! Da. Parca uitase de ele. Catre stele pornise.  In acel moment dansul  deveni  ceva mai alert si incepu sa urce mai repede.  Dorinta ei de a vedea stelele de aproape schimba ritmul dansului , si-o aripa mare , alba , stralucitoare si moale se deschise dedesubtul  talpilor ei asemeni  unui  covor extrem de scump. Aripa o purta spre Taramul doritelor stele. Nu mai fu nevoie  sa ridice privirea ca se trezi fata in fata cu ele.  Aripa se opri, rasuflarea ei se opri, deasemeni, mainile I se impreunara ca pentru rugaciune,  iar ochi suspinau cu lacrimi violet de uimire. Dorinta i se  implinise. Era printre stele. De  jur imprejurul ei erau… stele.  Vru sa le numere, dar renunta. Privirea ei nu putea sa le cuprinda pe toate. Simti o parere de rau. Isi dadu seama ca poate indraznise prea  mult. Se simtea prea mica in fata atator scantei. Isi imaginase ca daca era mai aproape de ele s-ar fi simtit mai mare sau macar egala cu ele.

     Porumbelul ii citi in ochi gandul separator si o indemna sa-si deschida aripile . Aripi?  Da. Aripi. Avea aripi. Aripi mov, mari frumoase, stralucitoare... Incremenita de o uimire si mai mare decat cunoscuse pana atunci, incerca totusi sa-si deschida aripile. Din spatele mainilor ei firave se deschisera doua aripi superbe, de un mov cum nu mai vazuse nimeni pana atunci. Le undui usor, cu grija sa nu dispara si simti cum se ridica de pe norul pe care i se odihneau talpile. Aripile incepura sa se miste mai repede si mai amplu, ajutand-o sa zboare printre si deasupra stelelor. Sentimentul de fiinta mica fu inlocuit cu emotia zborului.Acum putea sa observe fiecare stea oricat de departata ar fi fost.

O imagine cum rar ti-e dat sa vezi: un trup micut, firav, de-o lumina alb-stralucitoare era purtat printre miliardele de scantei divine de doua aripi incredibil de mov!

Trecu pe la fiecare, le privi pe indelete,  le sopti cuvintele care-I veneau in suflet, contopindu-se apoi cu fiecare si cu toate deodata intr-o imensa si sacra imbratisare violet. Lumina trupului ei devenea din ce in ce mai stralucitoare, isi simtea  aripile din ce in ce mai puternice, ochii din ce in ce mai blanzi, iar suflet din ce in ce mai coplesit de atatea daruri divine…

In zborul ei mov, se opri in fata unei stele. O stea aparte. O privea fara sa poata deslusi ce o facea atat de speciala si diferita de toate celelalte stele. La o prima vedere ai fi putut sa juri ca sunt identice. Se apropie de acea stea si ramase in fata ei neputand sa isi descprinda ochii de la lumina ei. Steaua zambiprintr-o sclipire divina.  Un zambet atat de purnu are cum sa nu iti inunde sufletul  sis a iti fure ochii. Zambi si ea, timid, continuand sa revarse raze mov din ochii ei peste acea stea. Stelele din jur priveau tacute, fara sa indrazneasca sa sclipeasca vreun cuvant.

Cu cat era mai privita cu atat steaua lumina si mai tare si mai stralucitor, incat ea reusi sa ii desluseasca sclipiri pe care nu i le observase nimeni pana atunci. Aceste sclipiri nou descoperite ii mangaiau acum ochii, pleoapele, obrajii, parul, buzele, trupul, aripile, gandul si sufletul. Se simtea a acelei stele, parte din ea, ca si cum cu mult timp in urma fusese smulsa din acea stea si data Pamantului. Ii revenea in suflet durerea separarii de atunci si dinaintea ochilor se desfasura filmul cautarilor ei de atatea vieti. Avea sentimental ca, in sfarsit, o gasise, desi speranta regasirii o pierduse de atatea ori.

Porumbelul ii transmise ca nu e timp si sens pentru toate acestea acum si ii facu semn sa se apropie mai mult de stea. Il asculta. Si ea dorea apropierea. Steaua statea nemiscata, zambind si radiind tot mai multa lumina. Apropierea fu dulce, un dulce linistit de culoare verde.  Verde divin! Simti in suflet tot ce simtise pana atunci in anii lipsiti de timp ai cautarilor ei, am plificat de miliarde de ori, nascand sentimente divine, pure si sacre. Se intrebase de atatea or ice este Iubirea, ii daduse atatea intelesuri, dar niciodata nu indraznise sa o gandseasca sis a o simta asa. Nu ii venea sa creada! Pur si simplu, nu putea!

Brusc, incepu sa zboare, indepartandu-se de stea. Intra in panica! Cum sa plece tocmai acum? “Stai!” Degeaba! Aripile nu o ascultau si continuau sa bata alert purtand-o din nou peste stele si nori.

Steaua ramase nemiscata, parca intelegand totul. Mintea accepta plecarea busca, dar sufletul suspina. Atunci un fulg mov, pluti usor deasupra sa si I se aseza alaturi. Sufletul tresari: “Atat de scump! Atat de nepretuit!” Si-ndata fulgul ii patrunse in suflet si-l umplu de mov, mov cald, limpede, stralucitor… Steaua primise in dar un suflet mov. Dar divin, pus parca de mana cea puternica a lui Dumnezeu in pieptul firav al acelei stele.

Se facu liniste, dor, nemarginire si necuprindere…"

Simtea cum Cerul o strange din ce in ce mai tare. Singura ei dorinta era intoarcerea la steaua ei. Parea ca nu mai este drum inapoi. Totul se dezlantuise, iar ea ramasese neoutincioasa in fata furiei Cerului. Avea in minte atatea intrebari, se petrecuse atat de repede totul; ar fi vrut sa inteleaga unde a gresit, sa poata sa repare acea scapare si apoi sa cada in genunchi si sa implore indurare. Era purtata cu o viteza naucitoare prin Univers fara a putea macar sa priveasca inapoi. Ce va urma?

La un moment dat, totul incepu sa se linisteasca, zgomotul alergarii ei se estompa in zare, talpile ei simtira un nor pufos sub ele, inima ii batea cu putere, iar ochii ei cercetau orizontul. Nu mai era nici o stea. Nu mai era nimic. Doar ea. Singura. Si bataile alerte ale inimii sale. Se aseza pe un norisor roz si lacrimile ii impaienjenira ochii. Se simtea pierduta. Pierduse acea Clipa Eterna! Durerea era atat de mare. Era ca si cum si-ar fi pierdut sufletul, ca si cum s-ar fi pierdut pe sine. Regreta totul, regreta ca nu a avut incredere in ce ii transmisese sufletul, negase ce simtea... Da! Aici era greseala. Pentru asta platea acum.

In sfarsit, realizase de ce a ajuns aici, atat de singura. Ridica ochii, fortata de o lumina puternica ce se desfasura in fata ei. Vazu un ecran imens pe care era scris cu litere luminoase:

"Iubirea exista! Trebuie doar sa Crezi!"

Citind aceste lucruri, intelese totul. Propriul gand parca ii soptea timid: "Cand nu crezi in iubire, ea dispare si lasa un gol imens in suflet si astfel ajungi intr-un loc indepartat si rece unde te simti pierdut si-ti doresti sa mori."

Nici lacrimi nu mai avea sa planga, nici suspine, nici putere... Nu mai avea nimic! Pierduse totul. Atat de brusc. Inima sa incetase sa mai bata, lumina ochilor pali usor, mainile se lasara lenese pe langa corp... O amorteala dulce o cuprinse...

Deodata, Universul intreg rasuna ca o voce imensa, atotcuprinzatoare care o imbratisa tandru cu caldura ei: "Intoarce-te pe Pamant, printre cei asemeni tie. Acolo vei gasi ceea ce cauti. Tot acolo se afla si raspunsurile la intrebarile tale. Printre stele este greu sa rezisti daca nu esti suficient de puternic si increzator si daca nu intelegi si respecti Legile Universului. Poti veni in vizita oricand doresti."

Apoi se facu liniste. O liniste melodioasa. In fata ei aparu o sfera de lumina, care se transforma intr-o scara cu mii de trepte multicolore, de cristal. Intelese pe data ca este timpul sa se intoarca pe Pamant.

Isi desprinse cu greu talpile de pe norul pe care statea si pasi incet pe prima treapta. Apoi a doua..., a treia..., a patra... ; si din ce in ce coborarea devenea tot mai alerta, nelasand-o sa priveasca in jur. Inconjurata de culori, cobora in ritm ametitor catre Pamant. Insa, pe masura ce se apropia, treptele deveneau din ce in ce mai lipsite de culoare. Culori palide, murdare, anoste..., si, in final, gri, albe si negre. Treptele se terminara si in fata ei se deschise un decor plin de agitatie si forfota continua. Oameni, cu fete triste si lipsite de zambet si speranta, masini grabite, pasari zburand fara directie, animale haotice... Strazi mult prea inguste, alunecoase si aglomerate se deschideau in fata ei. Simti ca ii fusese mai usor sa se orienteze printre stele, decat aici, pe Pamant. Vru sa se intoarca, dar scara disparuse.Ofta adanc. Aerul, insa, ii patrunse cu greutate in plamani. Era un aer greu, plin de regrete, frustrari, griji si incertitudini. 

Pasi alene pe astfaltul prafuit si rece. Mergea incet, fara directie. Isi simtea trupul clatinandu-se la fiecare pas pe care il facea. Se simtea slabita. Ii era atat de dor de stele, dar trebuia sa se obisnuiasca cu gandul ca va trai departe de ele. 

O masina grabita aproape ca o atinse. N-avu nici o reactie. Continua sa mearga fara tinta pe strada aceea ingusta si intunecoasa care parea ca duce spre ... nicaieri. Isi simtea picioarele atat de grele. O dureau. Abia mai putu sa inainteze. Cu greu se mai tinea pe picioare. Intr-un final, se opri si se aseza cu o miscare molatica, bolnavicioasa parca, pe o banca plina de praf si frunze uscate. 

Incerca sa faca putina liniste in ganduri pentru a-si raspunde la intrebarea: "Ce e de facut?" 

Fusese trimisa inapoi pe Pamant pentru nechibzuinta ei de a nega si a pune la indoiala Iubirea. I se spusese ca aici va gasi ceea ce cauta si, mai ales, raspunsurile la toate intrebarile ei. Dar cum, cand se simtea atat de straina de aceste locuri? Cum avea sa gaseasca drumul spre ceea ce isi dorea? Si, mai ales, cum ar fi putut o persoana, ca cea pe care ea o cauta, sa traiasca intr-o astfel de lume?

Viata pe Pamant era o viata moarta, lipsita de culoare. Era un loc unde traiau oameni morti, cu sperante moarte, cu ganduri despre moarte, cu preocupari moarte, cu trupuri si suflete goale si moarte. Singurele momente cu adevarat pline de lumina si culoare erau atunci cand se nastea cate un copil. Apoi acesta crestea si pierdea treptat toate calitatile cu care venise, de acolo de Sus, devenind, la fel ca ceilalti, un adult mort.

Se gandea si se tot gandea cum o sa reuseasca sa supravietuiasca in moartea asta continua care cuprindea tot?! Dar mintea nu o ajuta. Sufletul era amortit.

Stranse la un loc frunzele uscate din jurul bancii si isi intinse trupul obosit de-atatea ganduri. Se cufunda intr-un somn adanc, asemanator nefiintei. O singura speranta, mica si timida, hoinarea prin toata fiinta ei: poate cand se va trezi va gasi pe obrazul ei, asezate cu grija, raspunsurile pe care ea, singura, nu se mai simtea in stare sa le gaseasca.

Vantul adie usor, tragand cateva frunze peste trupul ei dezgolit de neputinta... Iar Luna ii veghea somnul.

Cerul era mai inchis si mai albastru ca niciodata, lipsit de stele, de stralucire si de viata. Bezna totala. Doar o Luna timida arunca cateva raze lenese catre pamant. Vantul adia usor plimband frunzele nehotarate, dintr-o parte in alta. Mirosea a rece, a toamna si a teama. Parca si Cerul ramasese pierdut, fara cuvinte si speranta...

Pleoapele ei se odihneau linistit peste ochii lipsiti de incredere.

Usor, timid, ca o parere... o stea isi facu aparitia. O stea micuta se plimba usor pe Cer parca cercetand Pamantul, cautand, dorind, sperand. Cateva raze moi scanau Pamantul, bucaticva cu bucatica. Deodata razele ei se inmultira si din alb-pierdut devenira multicolore, luminand un singur punct: ochii fetei. Chipul ei capata culori nemaivazute, care o faceau si mai frumoasa. fata zambi in vis, iar steaua prinse curaj si trimise mai multe raze, cu si mai multe culori. In curand, trupul fetei era acoperit de razele ei colorate cu atata iubire. 

Parca simtind caldura mangaierii acelor culori, fata se rasuci si aseza cu fata spre Cer, cufundata parca intr-un somn din ce in ce mai adanc. Razele multicolore continuau sa o mangaie pe de-a-ntregul, asemeni unui proiector divin. 

In jurul ei aparura ingeri cu aripi albe si mari, cu ochi colorati, plini de Iubire. Ingerii aranjau, dupa o ordine numai de ei stiuta, toate razele oferite cu atata iubire de stea. Astfel, razele violet erau directionate catre crestetul capului, cele albastru inchis catre frunte, cele bleu in jurul gatului ei subtire de printesa, cele verzi in zona pieptului, radiind Iubire, cele galbele ii mangaiau usor zona de sub sanii ei delicati si rotunzi, cele portocalii ii dezmierdau pantecul datator de viata, iar cele rosii odihneau vesele in adancul feminitatii ei. Dupa ce terminara de aranjat toate razele, ingerii incepura sa danseze in jurul fetei, rostind niste cuvinte nerostite de nimeni pana atunci. Cu fiecare cuvant rostit, fiecare centru de culoare devenea mai intens, mai deschis, mai viu. Chipul fetei era numai zambet, pleoapele inchise ii dadeau o aura de Zana, buzele capatara o culoare calda si delicioasa, obrajii ei palizi devenira doua cercuri de rosu ireal. 

In curand, Cerul era plin de o simfonie de culori radiate de stea si de trupul fetei, culori care sa imbratisau ca intr-o mult dorita revedere. Din imbratisarile lor se nasteau scantei de Iubire pura care alergau un timp pe Cerul, care devenise acum plin de viata si culoare, picand apoi pe pamant si transformandu-se in mii de flori colorate. Parfumul lor povestea despre Iubire, Daruire, Implinire, Contopire, Dorinta... Vesmintele ingerilor devenira si ele pline de culoare si din ce in ce mai stralucitoare.

O raza violet cobori lin din Cer si patrunse usor prin pleoapa fetei, scurgandu-se prin tot trupul ei, cu o precizie uimitoare. Umplu cu grija fiecare celula, fiecare por, fiecare particica din trupul fetei. Ajungand in dreptul inimii, raza violet capata mii de nuante multicolore, pe care le revarsa cu gingasie aupra pulsatiilor acelea de viata, facandu-le din ce in ce mai puternice. 

Fiecare celula din trupul fetei visa un singur vis. Un vis dulce, ireal, care o umplea de toata iubirea, posibila si imposibila. Era un vis in care ea se plimba printr-un castel parasit, in paragina, cautand parca ceva. Nici ea nu stia ce! Pasii ii alunecau usor pe coridoarele pline de praf, mainile atingeau cu grija diferite obiecte decorative ce mai pastrau inca amintirile unei vieti frumoase. 

Rochia ei alba, diafana, se mai agata din cand in cand de cate un colt de masa scorojit de vreme. Privirea ei cerceta cu atentie totul, ca si cum nu ar fi vrut sa ii scape ceva. Habar nu avea ce cauta in acel castel nelocuit, dar simtea ca exista un rost in toate astea su asta o facea sa doreasca sa cunoasca mai multe despre acest loc ce parea ca fusese candva un loc al bucuriei si implinirii.

Deodata in fata ei aparu o scara cu foarte multe trepte de lemn, putrezite de timp, trepte care scartaiau la fiecare atingere a talpilor ei. Multitudinea de trepte o facu sa isi doreasca sa  vada mai repede ce se afla acolo sus, desi, privind de la inaltimea la care se afla acum, nu putea sa vada unde se termina tumultul acelor trepte. Asa multe si asa sus trebuia sa urce. Cu toate acestea, nu se grabi. Continua sa urce usor fiecare treapta, simtindu-i parca toata trairea acelei bucati de lemn, care fusese candva un copacel, apoi un copac mare si puternic. Urca asa, lent, treapta dupa treapta. Mai privi o data in sus, dar tot nu se vedea capatul. Ofta usor, dar isi continua urcarea, de data aceasta parca un pic mai repede. Treptele ramaneau in urma ei, una cate una, insa alte trepte, mult mai multe, parca, i se deschideau inainte. Vazand ca nu mai ajunge sus, o rupse la fuga, o fuga nebuna, plina de dorinta de a descoperi secretul acestor trepte interminabile. In fuga ei, isi prinse de cateva ori rochia in aschiile scarii, rochie care, pe masura ce urca, arata din ce in ce mai ponosita, dezgolind-i tot mai mult gleznele, apoi pulpele ei firave. Dar ea nu avea timp sa observe toate astea. Trebuia sa ajunga sus cat mai repede. Sufletul ii era atat de nerabdator sa ajunga! In goana ei nebuna, se impiedica, isi pierdu echilibrul 

In goana ei nebuna, se impiedica, isi pierdu echilibrul si cazu cateva trepte mai jos. Ridica din nou ochii si spera ca de data aceasta sa vada capatul scarii. Dar nu-l vazu. Observa doar o lumina calda care ii trimitea raze prietenoase, care-i scaldau chipul si trupul obosite. Lumina aceasta calda ii patrundea parca sub piele, imprastiindu-se peste totsi incarcand-o cu o forta si incredere deosebite.

Se ridica si incepu sa urce din nou. Ferm. Hotarat. Grabit. Cu deplina incredere  in ea si in faptul ca va ajunge in curand sus. In pasii ei se simtea, totusi, o oarecare grija. Nu se mai grabea. 

Urca si tot urca. Urca pana simti ca i se termina puterile, ca o lasa picioarele, ca i se prabuseste corpul, ca isi pierde toata increderea.Dar nu se opri. Continua sa urce. Fara sa mai priveasca in sus. Fara sa se mai gandeasca daca si cand va ajunge. Urca intr-una si simtea ca mintea i se goleste de ganduri. Urca. Urca. Urca. Urca asa, chiar si cu pleoapele inchise de-atata oboseala, pana cand treptele se terminara. Brusc deschise ochii si o lumina puternica i-i inchise la loc. Ii redeschise cu grija, lacrimand, lasandu-le timp sa se acomodeze cu acea lumina care ii patrundea prin iris pana in adancul sufletului, mangaindu-l cu puritatea si caldura ei. Era ca o purificare. Un moment sacru inaintea unui Miracol, care, parca, se itea undeva. Dar ce Miracol? Mintea ei nu putu procesa aceasta idee asa ca o sterse imediat ca si cum nu ar fi existat vreodata. 

Tot incercand sa deshida si sa inchida pleoapele reusi sa zareasca in fata ei un fel de usa. Oare unde duce aceasta usa? fu primul ei gand. 

Intinse mainile cautand manerul pentru a o putea deschide. Il gasi cu greu pentru ca ochii eu nu zareau mare lucru. Apasa. Dar nu se deschise. Privirea ii cobori spre pamant intr-o totala dezamagire. Urcase atata, depasindu-si toate limitele pentru a gasi o usa incuiata? Si-acum? Ce era de facut? Sa coboare?

Privi in josul scarii si ametii deindata. Privi din nou spre usa. Apoi in dreapta, apoi in stanga si zari o ferestruica pe pervazu careia statea un porumbel alb. Atat de alb si de frumos era incat simti nevoia sa se apropie si mai mult de el. Zari in ciocul lui un fel de cheie in forma de spirala. Un zambet larg si luminos aparu imediat pe chipul ei ingrijorat. Intinse mana si porumbelul, parca intuindu-i gestul, zbura de pe pervaz chiar pe degetele ei firave. Ea lua cheia, il magaie in semn de multumire si incerca sa deschida usa. In momentul in care a potrivit cheia pentru a deschide ii fu foarte clar ca acea usa nu era una obisnuita. Era o usa de diamant. Asta o facu sa tresara de emotie. Rasuci cheia cu un gest sacralizat, apoi apasa usor si lasa usa sa se deschida. Ochii ise umplura de lacrimi de uimire si fericire. IN fata ei era un tanar frumos, cu ochi patrunzatori, albastrii de sinceri, cu fata alba ca cea a ingerilor, imbracat in vesminte parca nepamantesti. Il auzi spunandu-i suav, plin de emotie si pur: "De cand te astept!"

Intre ei rasari un buchet imens de trandafiri multicolori, care-i ameteau simturile cu parfumul lor. Nu mai vazuse niciodata niste flori mai frumoase, mai parfumate si mai pline de stralucire. Le simti parfumul dezmierdandu-i sufletul, imbiind-o sa isi doreasca sa le atinga frumusetea si unicitatea. Erau flori care-i sopteau usor ca iubirea ce-o simbolizeaza este sincera si numai pentru ea. Nemaiputandu-se mira de faptul ca aceste flori vorbesc si stiu a sopti despre Iubire, inchise ochii, abandonandu-se zborului cel mai inalt.

Simti o sarutare plina de emotie si puritate pe unul dintre obraji, care se inrosi pe data, devenind brusc plin de caldura, primind in el acea stare unica, imprastiind-o prin tot trupul fetei.

Era fericita, zbura si nu putea sa isi deschida ochii. Dar chiar si asa, cu ochii inchisi, ei se priveau adanc in suflet, vorbindu-si, neintelesi de nimeni, despre o iubire cum nu s-a mai vazut, o iubire atat de dorita si de asteptata. Privirile lor se imbratisara su incepura sa danseze un dans magic, inconjurati de trandafiri, de ingeri si de porumbei albi.

Peste tot plutea gratia lui Dumnezeu. Erau Fericiti!

Pleoapele ei se deschisera timide si lenese. Genele ei filtrau o lumina calda, alb-galbuie care-i inunda ochii si sufletul. Era ca o lupta cu propriile pleoape. Nu vroia sa inchida acel vis frumos si sa deschida privirea spre realitate. Si-ar fi petrecut intreaga existenta intinsa pe astfaltul rece, visand cel mai frumos vis posibil. Clipi de cateva ori, lasand lumina sa ii patrunda visul. Astfel descoperi ca nu exista lumina mai clara, mai puternica, mai dulce, mai luminoasa decat lumina care vine din interiorul fiecaruia, din sufletul sau si din ceea ce simte. Lumina realitatii era o semi-lumina fata de cea pe care o avea ea in suflet. 

Tot luptandu-se cu propriile pleoape incepu sa ii fie frig. Frigul acesta o convinse sa deschida ochii. Cat visase ea, decorul din jurul ei se schimbase, frunzele se transformasera intr-o patura imensa de alb, copacii erau impodobiti cu alb, din Cer cadeau fulgi mari, pufosi si albi. Totul era Alb. O dureau ochii de atata alb.

Se ridica usor si-si privi rochia zdrentuita, care acum arata mai frumos ca niciodata, parca trecuse prin mainile celui mai priceput croitor. Era tesuta toata in fir fulgi stralucitori si moi, cu fir de speranta si dorinta.Nu se mai vedea ca fusese rupta, nu se mai vedea nici murdaria si faptul ca era o rochie foarte veche. O clipa nici nu o recunoscu, crezand ca fusese schimbata. O recunoscu totusi dupa poalele brodate cu atata daruire si grija de mama ei.

Era deja in picioare, facand cateva piruete pentru a-si admira superba rochie. Era de nerecunoscut. Atat de frumoasa si plina!

Mainile ii erau imbracate intr-o tesatura dantelata de fulgi stralucitori si jucausi. Iar in picioare..., in picioare descoperi conduri de cristal. Se simtea atat de bine in ei. Sub talpi putea simti moliciunea covorului alb, atat de primitor. 

Se apropie de un copac si-l imbratisa cu drag ca si cum ar fi fost singurul ei prieten. Si chiar era, pentru ca era singura intr-o mare de Alb. Realizand asta, se intrista. Isi aminti visul, isi aminti calatoria printre stele, privi in sus si se simti atat de singura. Doua lacrimi de cristal tasnira din ochii sai, venind parca tocmai din condurii ei frumosi. Ii alunecara pe obraji ca doua saniute pe-un derdelus. Visele ei aluncau acum cu sania pe obrajii reci de atata tristete. Mii de saniute ii tasneau din ochi, purtand pe ele atatea vise si dorinte..., continuandu-si aluncecarea pe omatul de la picioarele ei, disparand in zare, imbratisate fiind de Mama Pamant.

Copacul picura si el lacrimi de durere pentru frumoasa si mult prea trista fata. Toti copacii din jur incepura sa planga durerea ei, transformand patura alba si moale intr-un imens cristal transparent, in care se reflectau toate, ca intr-o oglinda perfecta. Ce era Sus era si Jos. Ce era in Interior, era si in Exterior. Aceeasi durere, aceeasi frumusete, aceleasi vise si dorinte, aceeasi deznadejde... si-n mijlocul tuturor Celor Care Sunt, o fata incredibil de trista si frumoasa. 

Condurii ii alunecara de capul lor pe oglinda de cristal, purtand-o de colo-colo, ca intr-un dans suav. Miscarile ei erau pline de gratie si frumusete, chiar daca nu o privea nimeni, decat Cerul, Soarele timid si copacii-prieteni. Era Dansul Tristetii ei. Caci pana si Tristetea poate fi dansata de cei care stiu sa o poarte, sa o inteleaga si sa o accepte asa cum e. Tristetea are muzica ei deosebita care pe unii ii doboara, iar pe altii ii invita la dans. Tristetea nu este neaparat un lucru rau. Ea te ajuta sa vezi frumusetile din jurul tau, sa apreciezi totul dupa alte unitati de masura, sa descoperi miracolo in fiecare lucru simplu care ti se ofera... 

Copila dansa dansul gingas al tristetii devenind tot mai constienta de toate astea. Astfel, tristetea ei deveni o tristete imbratisata de iubire, presarata cu vise si acceptata cu bunavointa. Durerea deveni mai mica, usor suportabila. Simtind toate acestea, intelese ca pentru a ajunge acolo unde isi doreste mai mult sa ajunga, este necesar sa transforme tot ce pare rau si de nesuportat, intr-un prilej de bucurie, de dans si de constientizare. Pentru a deveni mai puternica trebuia sa invete sa jongleze cu tot raul care-l primeste, astfe incat sa fie spre binele ei.

Ochii ii dansau de incredere, buzele cantau un cantec magic, mainile mangaiau aerul din jurul ei, rochia dansa pe trupul ei firav si frumos., iar condurii ii radeau in picioarele gadilate de atatea vise.

Dansul Tristetii se sfarsi cu o pirueta prelunga, mii si mii de rotiri; spirala ce transforma cristalul in iarba verde si moale, imbraca toti copacii in flori frumos mirositoare, alb-roz, iar rochia fetei... un vis colorat, tesut din flori multicolore! 

Soarele mangaia toate acestea cu o grija perfecta.

Era ca si cum lucrurile se transformasera ca prin minune in flori, iar visele fetei erau parfumul acestor flori. Era Darul pe care il primeste oricine accepta tristetea cu atata caldura, ca pe ceva firesc, din care ai de invatat. 

Un Dar imens, multicolor si parfumat.

O mangaiere pentru suflet!

***

07.03.2014

Zilele au trecut, rand pe rand… Unele mai bune, altele mai putin bune. Unele pline de invataminte, altele pline de lacrimi.

Noapte sau zi, ochii ei erau in permanenta ridicati spre Cer cautand, parca, acolo, sensul intregii ei vieti. Nu renunta nici macar o clipa la visul si dorinta ei de a-si reintalni steaua iubita! Ii vorbea continuu si ii consacra fiecare gest pe care il facea, fiecare gand pe care il avea, fiecare cuvant pe care il rostea…

Pe petalele florilor din gradina casutei ei nota fiecare vis (de noate sau de zi) pe care il avea, fiecare sentiment, fiecare stare si fiecare dorinta. Astfel florile ei devenira, in scurt timp, purtatoarele atator povesti nemaipovestite si nemaiintalnite de nimeni. In gradina cu flori nu pasea nimeni, in afara fetei. Era locul unde venea adesea, lasand la intrare toate grijile si toate framantarile de peste zi. Acolo se simtea imbratisata de toata Iubirea din Univers. Era de ajuns sa isi inchida pleoapele si sa se lase dezmierdata de parfumul propriilor ei povesti.

Era acum, din nou, in gradina viselor ei. Mana ei… se plimba tandru peste petalele scrise de-a lungul asteptarii ei continue… O petala anume ii fura privirea pret de cateva clipe. O petal ape care isi povestise un vis de-al ei, un vis real… si atat de drag sufletului ei. Buzele ei incepura sa citeasca, in soapta, literele scrise, cu atata iubire si daruire, pe petala subtire si firava a acelei flori:

„Am avut un vis superb, steluta mea superba, de fapt nu era vis, caci eram treaza. Si te-am simtit langa mine. Atat de aproape! Era o noapte in care am adormit foarte greu, spre dimineata. Pleoapele mi se inchisesera pret de o clipa si apoi m-am trezit foarte speriata. Am deschis ochii..., era tot intuneric, un intuneric dens in care nu zaream nimic. Am inchis si deschis ochii de cateva ori... sperand sa mi se clarifice imaginea. Apoi eram ca intr-un carusel. In fata ochilor mei se invarteau tot felul de forme, umbre si siluete.... Imi era atat de teama... De picioarele mele se agatau niste fiinte ciudate, nebune si lacome.... Vroiam sa fug de acolo, dar nu puteam. Imaginile acelea se invarteau intr-una in capul meu.... Te strigam sa vii sa ma scoti de acolo. „Iubire!!!”,

„Ajuta-ma!” ... , „Iubitul meu astru!!!”. Parea ca nu ma auzi. Ma simteam atat de singura si speriata!

Vazand ca nu mi-auzi chemarea, am inceput sa ma rog, Celui Preainalt:

'Doamne, stii ca sunt om si mai gresesc. Iarta-ma, te rog, si scoate-ma de aici..., ca nu mai pot!'

Asteptam, plina de speranta, sa simt mana aceea divina care sa ma salveze din cosmarul acela in care ajunsesem sa imi doresc. Dar nu s a intamplat nimic... Aceleasi imagini, acelasi intuneric, aceleasi fiinte ciudate care se agatau de mine, facand tot posibilul sa ma traga si mai jos... Si se auzea un zgomot ciudat, ca atunci cand multi oameni urla de durere.... Un urlet infiorator!

Am incercat sa ma ridic din pat. Nu am putut. Parca eram legata. Mi-am pus palmele in dreptul inimii si am inceput sa ma rog, cu toata puterea, increderea si credinta mea. Ma rugam sa ma dezleg de toate aceste lucruri negative si ingrozitoare, asa cum m-ai invatat tu...

Ma gandeam la tine, steaua mea.... Si te rugam sa vii. Sa cobori din Ceruri si sa ma ajuti...

Eram treaza si speriata si simteam ca nu pot ramane in intunericul acela, printre fiintele acelea intunecate... care urlau intr-una... Incepusem sa urlu si eu de durere, exact ca ei.... Nu mai puteam. Imploram indurare si ajutor... Offf, Doamne!

Apoi, in tot haosul acela, in fata mea a aparut o sfera impachetata ca un cadou, cu fundita. Era atat de frumoasa. O percepeam atat de colorata in tot decorul acela negru...

Avea si un biletel.

 L-am desfacut. Scria:

'Deafa-ma, ca sa poti sa iesi de aici!. Sa te pot elibera!'

Cu toata spaima si starea de disperare in care ma aflam, am desfacut cu grija funda si hartia colorata... Simteam atata emotie! Ce putea, oare sa fie inauntrul acelui Dar Divin atat de frumos impachetat?

Inauntru era o Sfera de Lumina! M-am minunat!

Toata Lumina aceea m-a imbratisat, ca intr-un dans, si m-a scos deasupra acelei nebunii. S-a facut Liniste.

Umbrele, intunericul, fiintele ciudate, urletul de durere, teama... toate disparusera. Era atat de placut, de liniste, de bine, de sigur si de cald! Te simteam atat de aproape. Ma simteam usoara, imbratisata de Lumina, de tine, de Iubire. Ma simteam atat de iubita. Atat de protejata. Atat de completa.

Nu puteam sa cred ca este adevarat!

In mintea mea erai doar Tu. Te simteam peste tot in jurul meu, in toata Lumina aceea care devenea multicolora. Era atata Fericire in mine si in afara mea!

Ti am multumit si am adormit linistita, zambind, stiind ca ma veghezi.

Iti multumesc!”

Rememorarea acestei povesti din viata ei starni cateva lacrimi de recunostinta sa ii curga pe obraz.

Ii era doar de steaua ei.

Atat de dor...

Si viata mergea inainte.

***
31.03.2014

Privea cum Soarele dispare sub linia orizontului si simtea cum pe Cerul sufletului ei apar stele pline de dor si iubire. In curând, si cerul de deasupra ei urma sa fie acoperit de mii de stele indragostite. Aștepta cu nerăbdare apariția lor. Oare va fi una care va sclipi mai tare decât toate celelalte?

Ii era dor. Dor de Steaua ei. De Iubirea ei neștiută decât de sufletul ei. Atat, atat de dor!

Iarba moale ii îmbrățisa trupul in timp ce ochii ei priveau cu pofta nebuna Cerul.

Pe rând, una câte una, stelele își făceau intrarea pe Scena imensa si albastra. Cu fiecare aparitie, sufletul ii fremata de nerabdare si dorința. Spera intr-o revedere. Intr-o mult așteptată revedere. Rămase asa, cu ochii spre Cer, ore in sir... Așteptând. Ii obosisera ochii de-atâta asteptare. Ii obosise sufletul de-atâta dor. Ii amortisera gândurile de atâta speranța desarta... Ii obosise viata de atâta Iubire pe care nu o putea spune nimanui. Obosise... si pleoapele-i alunecara intr-un somn nedorit. Incerca, dar nu reusi sa se impotriveasca.

Se lasa dusă in adâncul unui vis. Un vis in care, împreuna cu Steaua ei, croia cortina imensa si albastra a Cerului, cosand cu drag stelele pe materialul pretios, catifelat... Era toată numai Zâmbet, Dorinta si Iubire. Ochii ii jucau in orbite, asemeni unor copii zglobii, alergând de colo-colo pe-o pajiște superba. Fericire se numea jocul din ochii si sufletul ei. Era fericita sa-si revadă Steaua, sa ii fie alături, sa-i simtă atingerea tandra a privirii si bătăile indragostite ale inimii. Își povesteau atâtea numai din priviri! Aveau atâtea sa-si spuna, dar o simpla privire se dovedea de-ajuns încât totul sa fie înțeles perfect. Între ei, demult  nu mai era nevoie de cuvinte, de comunicare obisnuita, de povesti lungi..., căci totul se transfera de la Suflet la Suflet, fiind întâi simțit si apoi gândit si vorbit.

Sufletele lor se îmbrățisau intr-o comunicare ireala, continua si profunda.

Atâta fericire!

La un moment dat, rupse 'tacerea' fizica si, făcându-si curaj, își întreba Steaua despre motivul pentru care nu pot fi împreuna, pentru care nu se pot vedea mai des, pentru care se ascunde mereu părând ca uita sa mai vina...

Răspunsul pica sec, ferm, ca o ghilotina apărută de nicăieri: << Pentru ca tu trăiești intr-o negare continua. Asta e tot ce ne tine departe. >>

Uimita, ceru explicatii...

Răspunsul fu la fel de scurt: << Analizează-ti viata si felul cum alegi sa trăiești si vei înțelege singurica... >>

Liniștea se așternu din nou.

Cortina imensa si albastra se umplea cu stele frumoase si strălucitoare, asemeni unor constientizari binevenite.

Sufletele continuau sa se imbratiseze intr-un mod imposibil de descris in cuvinte.

Era noapte.

Stele pe cer.

Stele in gând.

Stele in suflet.

Doar un... Vis.

De neatins, oare?!

***

12.06.2014

De neatins, da. Pentru ca renuntase la ideea de a-l mai intâlni vreodată. Prea mult zbucium fara nici un fel de împlinire. Devenise obositor sa tot ajungă in situatia de a-l atinge ca apoi, intr-o clipire de pleoape, el sa dispară. 

Astfel, fusese alegerea ei sa își continue viata fara el. Încercase de atâtea ori sa ii fie alături insa de fiecare data ceva s-a întâmplat si au rămas fiecare pe drumul lui... Doua drumuri care, acum devenise tot mai clar: nu se vor mai intersecta niciodată. 

Își dădu seama ca nu depinde doar de ea ca ei doi sa se revadă si sa poată sa-si consume Iubirea. Pentru lucrurile care nu tineau de puterea ei nu avea cum sa-si asume responsabilitatea. Altcineva ar fi trebuit sa facă acest lucru, insa părea ca nu are de gând sa facă nimic.

Asa ca incepu sa-si curete viata de amintirile cu el. ...fiecare zâmbet, fiecare strălucire, fiecare poveste pe care o auzise sau o crease despre el, fiecare bătaie a inimii sale, fiecare gest si fiecare speranța fusera strânse pe îndelete intr-o cutiuta de mărimea unei boabe de mustar pe care apoi o arunca spre Înaltul Cerului, punându-si o ultima dorința:

Sa fie FERICITA!

***

18.07.2014

Isi scoase incet lucrurile pe care le purta in permanenta cu ea... Scoase colierul de vise faurite impreuna cu El si-l aseza cu grija in fata ei, pe iarba verde si moale... Inchise ochii si isi aminti bucuria cu care gandeau viitorul lor impreuna ori de cate ori se intalneau sub clar de luna, la lumina felinarelor romantice de pe marginea drumului...

Mainile sale nu o lasara sa viseze prea mult, indreptandu-se lenese, dar hotarate spre cerceii de sarutari tandre si minunate asezate una langa alta, cu atata grija de El... in vremuri de demult... Ii scoase unul cate unul, ii privi cu ochii umezi de atatea amintiri si renuntari... Ii aseza langa colier.

Cu fiecare lucru pe care il scotea in inima ei se rupea ceva, din sufletul ei se desprindea cate o bucata... si ramanea din ce in ce mai goala, atat pe dinafara cat si pe dinauntru... O goliciune care doare pana in adancurile cele nestiute de nimeni, nici chiar de ea.

In curand... in fata ei... un morman de vise, dorinte, trairi, sentimente, amintiri, disperari si furtuni... culese de prin toate cotloanele fiintei si a sufletului ei.

Mintea ei... golita de ganduri.

Sufletul ei... gol, de asemeni.

Fiinta ei... un desert infinit.

Viata ei...? Nimic. Vid. Total.

Privea, nevazand parca, nimic in fata ei. Caci, acum, in aceste momente triste de final, mormanul de „atatea si atatea” ...care se ridica continuu inaintea ei... insemna Nimic. Totul era Trecut. Ceva ce, parca, nici nu a existat vreodata. Ceva ce, parca, nu a trait vreodata. Ceva ce, parca, nu a simtit niciodata. Sau asa ar fi vrut sa fie, sa simta, sa creada.  Ca toate acestea nu s-au intamplat niciodata!

Oare s-au intamplat? Poate ca altcuiva... nu ei.

Veneau acum asupra ei... intrebarile. Multe, multe prea multe intrebari. Raspunsuri? ioc! 

Ce sa faci cu un Munte de Trecut?

Unde sa il ascunzi?

Unde sa il arunci?

Cui sa il oferi?

L-ar vrea cineva, chiar si asa, Gratis?

Cum sa scapi de tot si toate?

Cum sa te eliberezi?

Cum sa nu iti mai pese cand acolo este Tot ceea ce Esti Tu?!

Cum sa il faci sa nu mai fie?

Chiar daca nu mai reprezinta nimic, exista si, prentru a te elibera de Tot Ce A Fost trebuie sa le faci sa dispara... Cum? Unde?

Sa continue sa le pastreze ascunse in sufletul si fiinta ei nu mai putea... Ar fi ucis-o incet, incet... Ar fi devorat-o pe Interior..., nelasand-o sa isi continue viata... in Liniste.

Se lasa seara... Intunericul isi facu aparitia.... si Luna ii lua locul Soarelui. Stelele, una cate una, aparura pe cer, trimitand sageti de Lumina spre pamant. Luminandu-i Muntele de Trecut. Datorita acestei lumini a stelelor, bijuteriile ei terne capatara deodata o stralucire aparte... Stranie. Frumoasa. Unica!

Oare Steaua ei ii lumina Trecutul? Trecutul lor Impreuna? Oare o privea de acolo din cer? Ii vedea intentiile, renuntarile, durerea, ratacirea...? Oare incerca sa ii transmita vreun semn?

Oare incerca sa o opreasca? Oare...?!

19.08.2014

Totul era scaldat intr-o Lumina orbitoare.

Lumina calda si dulce, binefacatoare si unica!

Isi dadu seama ca degeaba tine ochii deschisi pentru ca ceea ce vede in aceste clipe nu vede cu ochii fizici, ci cu sufletu-i plin de Iubire.

Se simtea imbratisata in Caldura, Lumina, Armonie, Echilibru si Lumina. Recunoscu de-ndata mangaierea ce-i era atat de draga si de plina de-amintiri si intelesuri.

Nu era singura!

Ii era foarte clar.

Steaua ei coborase din Cer... sa le salveze Iubirea, sa o salveze pe Ea, sa salveze TOT ce ea smulsese cu atata indarjire din adancul fiintei sale.

Muntele de amintiri din fata ei se topi sub caldura intensa a acelei lumini puternice si se scurgea inapoi in fiinta ei frumoasa si pura, fiecare strop cautandu-si firesc si asezanduse dragut  in locul in care fusese candva.

O ordine perfecta!

Se simtea toata readusa la Viata. Ii infloreau porii si zambetul si ochii si carnea si parul si ... sufletul! O seva datatoare de Viata care nu se termina niciodata.

In imensa ei dragoste, Steaua o transforma dintr-o simpla copila, in Nemuritoare. Caci doar asa putea sa o aiba aproape pentru Totdeauna!

20.08.2014

Parca renascuta in Iubire, pentru Iubire, din Iubire, in linistea noptii, ascultand cantecul greierilor avu cateva momente in care isi analiza trairile de pana acum...

Statea in noapte si vorbea cu ea insasi..., privind la stele. 

Hm... Pe cine mintea? Ii vorbea si Lui. Stia simte, aude si traieste tot ce e legat de ea.

„Sunt momente cand zbor... si mi-e bine... apoi revin cu picioarele pe pamant.... si ma apuc sa construiesc totul in asa fel incat sa fie bine pentru mine si cei din jurul meu... Sa fie bine si fara sa zbor, dar apoi pic, desi nu-s Sus si simt cum ma duc la vale.. si ma afund in intuneric si .. doare.

Imi dau seama ca acela era momentul cand te cautam. Si, da. Erai acolo. In felul tau. Atat cat iti permiteai sa fii. Atat cat meritam sa fii.

Realizand asta  mi-am refuzat acest privilegiu... considerand ca nu e corect.  Si am refuzat sa te mai caut. Si am incercat sa invat sa ma ridic singura..., sa zbor singura..., sa traiesc singura..., desi ... in fata oamenilor care ma cunosc,  nu am fost niciodata singura..., am jucat perfect rolul de femeie fericita...., am fost apreciata , invidiata si ... multe si-au dorit sa fie in locul meu..

Ma minteam si ii minteam atat de bine!!!

 Erau nopti in care plangeam in somn, cautandu-te iar , printre stele,... implorand Cerul sa faca ceva. Ceva ce eu nu eram in stare sa fac...

Te-am  cautat..mereu, chiar daca  nu fizic... Ai fost mereu ca o nevoie fireasca, ca o dorinta fireasca a fiintei mele.

Ma uram ca simteam asa intens totul. De ce nu puteam sa te uit?! Mi-am amputat creierul si inima si am renuntat de tot sa te mai caut. Nici macar , nevinovat, in vise.

Am renuntat la tot. La tot ce era legat de tine, la cautari..., la amintri..., am smuls tot ce Erai in mine.

Doar ca .... o data smulse... nu am stiut ce sa fac cu tot mormanul ala care se stransese in fata mea... sa-l arunc?

sa fug?

Sa mor?

Sa... sa fac ce?

Acela a fost un moment in care m-am blocat. Nu mai conta durerea.

Mi-era doar ingrozitor de dor de tine. Si-n acel moment te-am simtit ca esti tot Aici, Acum, Dragut, Firesc... si ca oricat si orice as smulge din mine, astfel incat sa ma eliberez... continui sa ma locuiesti si ma imbratisezi cu acelasi firesc ca la inceput.

De tine sunt plina Toata.

Iti multumesc.

Te iubesc!”

Soaptele ei suave... facusera stelele si chiar si Luna sa isi ciuleasca urechile spre a auzi mai bine destainuirea ei de amor.  O data terminata, incepu ploaia. O ploaie usoara cu stropi mici, lenesi si rari, ca si cum intregul Cer plangea de dragul acestei fete.

Era liniste. Se auzea doar cantecul compus din zgomotul picaturilor de ploaie cazand pe pamant...  

Universul ei era complet schimbat acum.

Totul se transformase in Iubire.

Zarea Iubirea peste tot. I se parea ca respira Iubire, ca bea Iubire, ca paseste pe Iubire, ca vorbeste Iubire, ca zambeste Iubire, ca doarme Iubire, ca traieste Iubire, ca iubeste Iubirea Insasi. SI chiar asa era!Caci inima sa primise Darul cel mai de pret al Universului: IUBIREA in forma ei cea mai inalta, mai pura si mai frumoasa.

O iubire pe care a simtit-o inflorindu-i in suflet atat de firesc, inca de la inceput.

O iubire ca o licoare magica intr-un pahar de cristal din care a sorbit cu atata pofta!

O iubire care i-a umplut fiinta si viata cu atata Fericire!

O iubire pe care o simtea ca facand parte din toata fiinta ei.

O iubire care nu s-a gandit nicicand ca va disparea de langa ea.

O iubire pe care apoi a negat-o si a alungat-o cu toata durerea si indarjirea unui om care se simte neputincios sa iubeasca la un nivel atat de Sus.

O iubire de care a fugit si pe care a incercat sa o ingroape si sa o uite, ca si cum nu ar fi existat!

O iubire pe care oricat ar fi alungat-o, revenea mai mare, mai frumoasa, mai intensa si mai puternica ca niciodata.

O iubire care ii zambea continuu din toate lucrurile si fiintele care o inconjurau.

O iubire pe care o simtea prin toti porii.

O iubire cum nici macar nu visase vreodata ca exista.

O iubire care o imbratisa acum din toate partile, mangaindu-i parca Totul cel Nestiut nici de ea.

O iubire care a transformat-o, dragut, firesc, dintr-o fata simpla in Nemuritoare.

O iubire.

Unica.

Mai presus de Toate cate Sunt!

25.08.2014

Totul a inceput sa se invarta in ritm ametitor... Cerurile se deschideau unul cate unul, facand loc unei coloane de lumina, colorata in toate luminile curcubeului, sa coboare spre Pamant, imbratisand-o cu miliarde de aripioare stravezii, multicolore... Ametita de-atatea culori si senzatii, incepu sa se simta foarte usoara. Un curent cald si bland de energie o purta pe sus, spre inaltul cel mai inalt al Cerului. O senzatie placuta, de siguranta, ii invada intreaga fiinta. Inchise ochii si  se lasa in voia acelei puteri nevazute care continua sa o urce, domol, spre infinitul albastru.

Revazu, asa cu ochii inchisi, toate locurile prin care fusese cu mult timp in urma... Isi aminti de moliciunea si albul norilor, de luminile indraznete sua timide ale astrilor, de freamatul aripilor de porumbei, dar si de cel al ingerilor multicolori... In fata ochilor ei aparu si scara aceea putreda pe care se chinuise atata timp sa urce... Revazu si usa in cadrul caruia aparuse baiatul cu ochi albastri... Revazu trandafirii multicolori, imprastiati acum deasupra norilor... parfumand intregul Cer cu mirosul lor divin.

Retraia momentele importante ale vietii sale, avand o multime de constientizari si simtind totul intr-un mod mult mai profund si mai intens. Vedea totul cu alti ochi acum, percepea totul cu alte emotii si alte sentimente. Mintea ei procesa totul in inima acum.

O senzatie de liniste absoluta o insotea.

Deschise ochii...

Privi in jos si isi dadu seama ca urcase mult, mult mult...

Privi in sus si isi dadu seama ca mai este foarte mult, mult, mult de urcat.

Inchise ochii la loc si incepu sa cante. Glasul ei frumos se imbratisa perfect cu mirosul trandafirilor multicolori. Canta atat de frumos incat si ingerii se oprira sa o asculte si totodata sa o acompanieze...

Tot cerul canta!

Tot leganandu-se si cantand avu o constientizare cel putin bizara: toti ingerii aveai chipul ei, toate stelele ii semanau, chiar si trandafirii purtau in ei ceva din zambetul ei frumos... Nedumerita, dadu capul pe spate... si deasupra ei se iti imaginea Creatorului. Un alb imaculat de ingeri frumosi si puri ii inconjurau tronul de cristal. Pe masura ce urca chipurile acestor ingeri, cat si al Creatorului deveneau tot mai clare si ... toate ii semanau! Era ci sucm ea ar fi fost peste tot si toti deodata. Ea era si porumbelul, si steaua, si ingerii, si trandafirii, si vantul, si ploaia, si razele de Soare, si... Luna! Si chiar si Creatorul!

Chipul sau ar fi trebuit sa fie acoperit de o imensa uimire la descoperirea acestor adevaruri, insa ea nu era uimita, din contra! Chipul ei era Linistea insasi. Armonia insasi, Echilibrul insasi. Iubirea insasi. Si la fel aratau toate lucrurile, fenomenele, plantele vietatile, astrii si fiintele din jur!

Se opri din urcat. Oricum n-avea unde sa se duca mai sus. Ajunsese in Inaltul cel mai inalt!

Se gasise pe EA! In TOT! Era completa si intreaga si isi era Ea siesi de ajuns.

Cea din urma constietizare aparu sub forma unui zambet: Tu esti in Toate. Tu esti Tot. Tu esti cel pe care il cauti. Ai fost dintotdeauna cu Tine, dar nu ai avut timp sa observi asta. Tu esti Sufletul tau pereche. Tu esti toti si nimeni la un loc. Tu esti Creatorul, dar si Vidul absolut. Tu esti Inceputul, dar si Sfarsitul. Tu esti Armonia, Echilibrul, Fericirea si ...Iubirea... Iubirea... Iubirea!

Ne umplem viata de cautari... Cautam continuu Fericirea, Linistea, Armonia, Echilibrul,... Iubirea. Ne bucuram si suferim continuu crezand ca am gasit ceea ce cautam ca apoi sa cadem in dezamagirea inselarii, nesigurantei si a disperarii. Ne terfelim sufletul in cautarea unui alt suflet care sa ne... iubeasca!

Ni s-a dat TOT ce aveam nevoie ca sa putem fii fericiti. Doar ca noi avem un talent (dobandit cred) sa complicam totul la maxim. Asta ne face sa uitam sa ne vedem pe noi si, astfel, ne concentram doar asupra altora. Si-atunci apar cautarile noastre interminabile... care ne distrug incet, incet... Dam vina pe altii, dar noi suntem acei altii. Ii asteptam pe altii sa ne salveze, dar noi suntem proprii nostri salvatori. Ii cautam pe altii sa ne iubeasca, dar noi suntem iubitorii nostri.

Un adevar simplu.

Acum este totul atat de Clar!

SFARSIT!


*********************************************************************************

Atotputiinta!

Sa poti sa oferi chiar daca nu intinzi mana. 
Sa poti sa vorbesti chiar daca nu deschizi gura.
Sa poti sa mangai chiar daca nu atingi.
Sa poti sa poti sa iti faci simtita prezenta chiar daca nu esti fizic acolo.
Sa poti sa stii chiar daca nu auzi si nu vezi.
Sa poti sa saruti chiar daca nu se ating buze.
Sa poti sa te daruiesti pe de-a-ntregul atunci cand altii ar considera asta o iluzie.
Sa poti sa fii doi, dar sa nu fii decat Unul.
Sa poti sa iubesti, dar sa alegi sa nu o faci..., pentru ca simti ceva mult mai mult, mai pur, mai inalt decat atat!
Asta-i Desavarsirea!



********************************************************************************************************

1:  Instruction on Self-Realization

Janaka said:

1.1

Master,

how is Knowledge to beachieved, detachment acquired,

liberation attained?

Ashtavakra said:

1.2

To be free,

shun the experiences of thesenses like poison.

Turn your attention to

forgiveness, sincerity, kindness, simplicity, truth.

1.3

You are not earth, water, fire or air. Nor are you empty space.Liberation is to know yourself

as Awareness alone—

the Witness of these.

1.4

Abide in Awareness

with no illusion of person.

You will be instantly free and at peace.

1.5

You have no caste or duties.

You are invisible, unattached,formless. You are the Witness of allthings.

Be happy.

1.6

Right and wrong, pleasure andpain, exist in mind only.

They are not your concern.

You neither do norenjoy. You are free.

1.7

You are the SolitaryWitness of All That Is,

forever free.

Your only bondage is not seeing This.

1.8

The thought: “I am the doer”

is the bite of a poisonoussnake. To know: “I do nothing”

is the wisdom of faith. Be happy.

1.9

A single understanding:

“I am the One Awareness,”

consumes allsuffering in the fire of an instant. Behappy.

1.10

You are unboundedAwareness— Bliss, SupremeBliss--

in which the universe appears

like the mirage of a snake in arope. Be happy.

1.11

It is true what they say: “You are what you think.”

If you think you are bound you are bound.

If you think you are free you are free.

1.12

You are Self—the Solitary Witness.You are perfect, all-pervading,One. You are free, desireless, forever still. The universe is but a seeming in You.

1.13

Meditate on this: “I am Awareness alone--Unityitself.” Give up the idea that you are separate, aperson,

that there is within and without.

1.14

You have long been boundthinking: “I am a person.”

Let the knowledge: “I am Awareness alone”

be the sword that frees you.

1.15

You are now and forever

free, luminous, transparent, still. The practice ofmeditation

keeps one in bondage.

1.16

You are pure Consciousness— the substance of theuniverse. The universeexists within you. Don’t be small-minded.

1.17

You are unconditioned, changeless,formless. You are solid, unfathomable,cool.

Desire nothing.

You are Consciousness.

1.18

That which has form is notreal. Only the formless ispermanent. Once this is known,

you will not return to illusion.

1.19

Just as a mirror exists both within and without the imagereflected,

the Supreme Self exists

both within and without the body.

1.20

Just as the same space exists

both within and without ajar, the timeless, all-pervasive One exists asTotality.

2:  Joy of Self-Realization

Janaka said:

2.1

I am now spotless and at peace-- Awareness beyond Consciousness. All this time

I have been duped by illusion.

2.2

By this light alone

the body and the universeappear. I am Everything

or Nothing.

2.3

Seeing there is no universe orbody,

by grace the Self is revealed.

2.4

As waves, foam andbubbles are not different from water,

so the universe emanating from Self

is not different from Self.

2.5

Look closely at cloth,you see only threads. Look closely atcreation, you see onlySelf.

2.6

As sweetness

pervades sugarcane juice,

I am the essence of creation.

2.7

Not seeing Self, the world ismaterialized. Seeing Self, the world isvanished.

A rope is not asnake, but canappear to be.

2.8

I am not other thanLight. The universemanifests

at my glance.

2.9

The mirage of universe appears inme as silver appears in mother-of-pearl, as a snake appears in a rope,

as water appears on a desert horizon.

2.10

As a pot returns toclay, a wave towater,

a bracelet to gold,

so will the universe return to Me.

2.11

I am wonderfulindeed-- beyondadoration.

I cannot decay nor ever die, thoughGod and all the universe shouldperish to the last blade of grass.

2.12

I am wonderfulindeed-- beyondadoration.

Even with a body I am One. I neither come nor go.

I am everywhere at once.

2.13

I am wonderfulindeed-- beyondadoration.

I am astounded at mypowers. The universeappears within me but I do not touch it.

2.14

I am wonderfulindeed-- beyondadoration.

I am everything thought or spoken, and have nothing.

2.15

In Reality,

knowledge, the knower, and the knowable do not exist.

I am the transparent Self

in which through ignorance they appear.

2.16

Looking at One and seeingmany is the cause of allmisery.

The only cure is torealize what is seen isnot there.

I am One—aware, blissful, immaculate .

2.17

I am unbounded Awareness.

Only in imagination do I have limits. Reflecting on this,

I abide in the Absolute.

2.18

I am neither free nor bound. The illusion ofsuch things has fallen into disbelief. Though I contain creation,

it has no substance.

2.19

Having seen for certain

that this universe and body

is without form or substance,

I am revealed as Awareness alone.

Imagination has no place here.

2.20

The body exists only in imagination, as do heaven andhell,

bondage, freedom,fear. Are these myconcern?

I, who am pure Awareness?

2.21

I see no differences or separation. Even the multitudes appear

as a single formlessdesert. To what should I cling?

2.22

I am not the body.

I do not have a body.

I am Awareness, not aperson. My thirst for lifebound me

to a seeming of life.

2.23

In the limitless ocean ofMyself the winds of themind

roil the myriad waves of the world.

2.24

But when the windsubsides in the limitlessocean

the ark of personhood is swallowed up, along with the universe itcarries.

2.25

And how wonderful it is!

In the limitless ocean of Myself, waves of beings

arise, collide, play for a time,

then disappear--as is their nature.

3: Test of Self-Realization

Ashtavakra said:

3.1

Having realized yourself asOne, being serene andindestructible, why do youdesire wealth?

3.2

Just as imagining silver in mother-of-pearl, causes greed to arise,

so does ignorance ofSelf cause desire for illusion.

3.3

Having realized yourself as That

in which the waves of the world rise andfall, why do you run around in turmoil?

3.4

Having realized yourself as pureAwareness, as beautiful beyond description,

how can you remain a slave to lust?

3.5

It is strange

that in a sage who has realized

Self in All and All in Self

this sense of ownership should continue.

3.6

Strange that one abiding in the Absolute ,

intent on freedom,

should be vulnerable to lust

and weakened by amorous pastimes.

3.7

Strange that knowing lust as an enemy ofknowledge,

one so weak and nearing death

should still crave sensual pleasure.

3.8

Strange that one who is unattached

to the things of this world and the next,

who can discriminate between the transient and the timeless, who yearns for freedom,

should yet fear the dissolution of the body.

3.9

Whether acclaimed or tormented the serene sageabides in the Self. He is neither gratified nor angered.

3.10

A great soul

witnesses his body’s actions as if they were another’s.

How can praise or blame disturb him?

3.11

Realizing the universe is illusion, having lost allcuriosity,

how can one of steady mind fear death?

3.12

With whom can wecompare the great soul

who, content knowing Self,

remains desireless in disappointment?

3.13

Why should a person of steadymind, who sees the nothingness ofobjects, prefer one thing toanother?

3.14

He who isunattached,untouched byopposites, free ofdesire,

experiences neither pleasure nor pain

as events pass through.

4:  Glorification of Self-Realization

Janaka said:

4.1

Surely one who knows Self, though he plays the game of life, differs greatly from theworld’s bewildered burdenedbeasts.

4.2

Truly the yogi feels no elation,though he abides in the exaltedstate yearned for by Indra and allthe discontented gods.

4.3

Surely one who knows That

is not touched by virtue or vice,

just as space is not touched bysmoke, though it seems to be.

4.4

Who can prevent the great soul, who knows the universe as Self, from living life as it comes?

4.5

Of the four kinds of beings,

from Brahma to a blade of grass, only the sage can renounce aversion anddesire.

4.6

Rare is he who knowshimself as One with noother—

the Lord of the Universe. He acts ashe knows

and is never afraid.

5:  Four Ways to Dissolution

Ashtavakra said:

5.1

You areimmaculate,touched by nothing.

What is there to renounce?

The mind is complex—let it go. Know the peace of dissolution.

5.2

The universe arises fromyou like foam from thesea.

Know yourself as One .

Enter the peace of dissolution.

5.3

Like an imagined snake in a rope the universe appears toexist

in the immaculateSelf but does not.

Seeing this you know: “There is nothing to dissolve.”

5.4

You are perfect, changeless, through misery andhappiness, hope anddespair,

life and death.

This is the state of dissolution.

6:  The HigherKnowledge

Janaka said:

6.1

I am infinite space; theuniverse is a jar.This I know.

No need to renounce, accept or destroy.

6.2

I am a shoreless ocean;

the universe makeswaves. This I know.

No need to renounce, accept or destroy.

6.3

I am mother-of–pearl;

the universe is the illusion of silver. This I know.

No need to renounce, accept or destroy.

6.4

I am in all beings;

all beings are in me.

This I know.

No need to renounce, accept or destroy.

7:  Nature of Self -Realization

Janaka said:

7.1

In me, the shorelessocean, the ark of universe

drifts here and there

on the winds of itsnature. I am not impatient.

7.2

In me, the shorelessocean, let the waves ofthe universe rise and fall as they will.

I am neither enhanced nor diminished.

7.3

In me, the shorelessocean, the universe isimagined.

I am still andformless. In thisalone I abide.

7.4

The Self is not in objects,

nor are objects in the pure and infinite Self. The Self is tranquil,

free of attachment and desire. In this alone Iabide.

7.5

I am Awareness alone.

The world is passing show.

How can thoughts arise

of acceptance or rejection? And where?

8: Bondage and Liberation

Ashtavakra said:

8.1

When the mind desires or grieves things, accepts or rejects things,

is pleased or displeased by things--

this is bondage.

8.2

When the mind does not desire or grieve,

accept or reject,

become pleased ordispleased, liberation is athand.

8.3

If the mind is attached to any experience, this is bondage.

When the mind is detached from all experience, this is liberation.

8.4

When there is no “I”

there is only liberation. When “I”appears bondage appears with it. Knowing this,

it is effortless to refrain

from accepting and rejecting.

9: Detachment

Ashtavakra said:

9.1

Opposing forces,

duties done and left undone—

when does it end

and for whom?

Considering this, be ever desireless, let go of all things,

and to the world turn an indifferent eye.

9.2

Rare and blessed is one whose desire tolive,

to enjoy and to know,

has been extinguished byobserving the ways of men.

9.3

Seeing all things as threefoldsuffering, the sage becomes still.

Insubstantial, transient,contemptible-- the world is fit onlyfor rejection.

9.4

Was there an age or time

men existed without opposites? Leave theopposites behind.

Be content with whatcomes. Perfection.

9.5

The greatest seers, saints andyogis agree on very little.

Seeing this,

who could not be indifferent to knowledge and become still?

9.6

One who

through worldly indifference, through serenity and reason,

sees his true nature and escapes illusion—

is he not a true teacher?

9.7

In the myriad forms of the universe see the primal elementalone .

You will be instantlyfree, and abide in Self.

9.8

Desire creates the world--renounceit. Renounce desire s

and you renounce theworld. Now you may liveas you are.

10: Quietude

Ashtavakra said:

10.1

Give up desire,which is the enemy. Give upprosperity,

which is born of mischief and good works. Be indifferent.

10.2

Look upon

friends, lands, wealth, houses, wives, gifts-- and all apparent good fortune--

as a passing show,

as a dream lasting three to five days.

10.3

Where there is desire, there is theworld. Be firm in non-attachment.

Be free ofdesire. Behappy.

10.4

Bondage and desire are thesame. Destroy desire and befree.

Only by detaching from the world does one joyfully realizeSelf.

10.5

You are One— Awarenessitself.

The universe is neither aware nor does it exist.

Even ignorance isunreal. What is left to know?

10.6

Attached as you have been to

kingdoms, sons, wives, bodies, pleasures—

life after life—

still they are now lost forever.

10.7

Prosperity, pleasure, piousdeeds… Enough!

In the dreary forest of the world the mind finds no rest.

10.8

For how many lifetimes

have you done hard and painfullabor with body, mind and speech?

It is time to stop.

11: Wisdom

Ashtavakra said:

11.1

Existence, non-existence, change-- this is the nature of things. Realizing this,

stillness, serenity andbliss naturally follow.

11.2

One who knows for certain that“Self creates All and is alone” becomes still, desireless,unattached.

11.3

One who knows for certain that adversityand success

come and go in obedience to destiny becomes content.

He neither desires nor grieves.

11.4

One who knows for certain

that birth and death, happiness andmisery, come and go in obedience todestiny

sees nothing toaccomplish. He engagesin non-action,

and in action remains unattached.

11.5

One who has realized

that only by caring

is misery caused in the world

becomes free, happy, serene, desireless.

11.6

“I am not the body, nor is the body mypossession— I am Awareness itself.”

One who realizes this for certain

has no memory of things done or left undone.

There is only the Absolute.

11.7

“From Brahma to the last blade ofgrass-- I alone exist.”

One who knows this for certain

becomes immaculate, serene, unconflicted.

Attainment has no meaning.

11.8

One who knows for certain

that this manifold and wonderfuluniverse is nothing

becomes desireless Awareness

and abides in the stillness of No-thing.

12:  Abiding in theSelf

Janaka said:

12.1

Becoming first intolerant of action, then of excessive speech,

then of thought itself,

I come to be here.

12.2

Neither sounds nor other senseperceptions attract my attention.

Even the Self is unperceived.

The mind is free, undistracted, one-pointed. And here I am.

12.3

Effort is required

to concentrate a distractedmind superimposed withillusion. Knowing this, I remain here.

12.4

Nothing to reject,

nothing to accept. No joy, no sorrow. LordGod I am here.

12.5

The four stages oflife, life withoutstages,

meditation, renunciation, objects of mind—

nothing but distractions. I am forever here.

12.6

Doing and not-doing

both arise from ignorance. I know this.

And I am here.

12.7

Thinking of the unthinkable One unavoidably conjures thought.

I choose no-thought and remain here.

12.8

Blessed is he

who attains this byeffort. Blessed is he

who is such by nature.

13: Happiness

Janaka said:

13.1

The tranquil state

of knowing Self alone is rare—

even among those who own but a loincloth.

I therefore neither renounce noraccept and am happy.

13.2

The body is strained bypractices. The tongue tires ofscripture.

The mind numbs withmeditation. Detached from all this,

I live as I am.

13.3

Realizing that nothing is done, I do what comes

and am happy.

13.4

Yogis who preach

either effort or non-effort

are still attached to the body.

I neither dissociate norassociate with any of that

and am happy.

13.5

I have nothing to gain or lose

by standing, walking or sitting down. So whether I stand, walk orsit

I am happy.

13.6

I do not lose bysleeping nor attain byeffort.

Not thinking in terms of loss or gain

I am happy.

13.7

Pleasure and pain fluctuate and are inconsistent. Withoutgood or bad

I live happily.

14: Tranquility

Janaka said:

14.1

Though appearing asleep like other men,

one whose interest in the world isexhausted, whose mind has been emptied,

who thinks only byinadvertence, is in Reality awake.

14.2

When desire has melted, how can therebe wealth,

or friends, or the seduction of senses? What use is scripture andknowledge?

14.3

I have realized the SupremeSelf, the Witness, the One.

I am indifferent

to bondage and freedom.

I have no need for liberation.

14.4

The inner condition

of one who is devoid of doubt

yet moves among creatures ofillusion can only be known bythose like him.

15:  Knowledge of theSelf

Ashtavakra said:

15.1

A man of open intuition may realize the Self uponhearing a casual instruction,

while a man of cluttered intellect inquires bewildered for a lifetime.

15.2

Aversion to the world’s offerings isliberation. Attraction to the world’s offerings

is the suffering ofbondage. This is thetruth.

Now do as you please.

15.3

This knowledge of Truth

turns an eloquent, wise and active man mute, empty and inert.

Lovers of the world therefore shun it.

15.4

You are not the body. You do not have abody. You neither donor enjoy.

You are Awareness only--the timelessWitness. You are free.

Go in happiness.

15.5

Attachment and aversion are attributes of the mind. You arenot the mind.

You are Consciousnessitself-- changeless,undivided, free. Go inhappiness.

15.6

Realize Self in All and All inSelf. Be free of personalidentity

and the sense of “mine.” Be happy.

15.7

You are That in which the universeappears like waves appearing in theocean.

You are Consciousnessitself. No need to worry.

15.8

Have faith, my son, have faith.

You are Awarenessalone, the Self, the One.

You are the Lord of Nature.

15.9

The body is made of worldlystuff. It comes, it lingers, itgoes.

The Self neither comes norgoes, yet remains.

Why mourn the body?

15.10

If the body lasts until the end oftime or perishes today—

is there gain or loss for you? You who areAwareness?

15.11

Let the waves of theuniverse rise and fall as they will.

You have nothing to gain or lose. You are the ocean.

15.12

You are the substance of Consciousness. The world is You.

Who is it that thinks

he can accept or rejectit? And where does he stand?

15.13

In you who are One— immaculate, still Awareness— from where can birth, action

or a separate person arise?

15.14

Whatever you perceive is You andYou alone.

How can bracelets, armlets and anklets be other than the gold theyare made of?

15.15

Leave behind suchdistinctions as “I am He, the Self,”

and “I am not this.”Consider everythingSelf. Be desireless.

Be happy.

15.16

Your ignorance alone

creates the universe.

In reality One alone exists. There is noperson or god other than You.

15.17

One who knows for certain that the universeis illusion, a no-thing,

becomesdesireless, pure Awareness,

and finds peace in the existence of nothing.

15.18

In the ocean of existence

only One is, was, and ever will be. You are neither bound nor free. Live content and behappy.

15.19

Do not stir themind with “yes” or “no.”

You are pureConsciousness. Be still,

and abide in the bliss of Self.

15.20

Give upcompletely all contemplation.

Hold nothing in the mind orheart. You are the Self, forever free.

Of what use is thinking to you?

16:  Special Instruction

Ashtavakra said:

16.1

You can recite and discuss scripture all you want,

but until you drop everything

you will never know Truth.

16.2

You can enjoy and work andmeditate, but you will still yearn for That

which is beyond all exp erience,

and in which all desires are extinguished.

16.3

Everyone is miserable

because they exert constanteffort. But no one understandsthis.

A ripe mind can becomeunshackled upon hearing this one instruction.

16.4

The master idler,

to whom even blinking is abother, is happy.

But he is the only one.

16.5

When the mind is free of opposites

like “This is done,” and “This is yet undone,”

one becomes indifferent to

merit, wealth, pleasure and liberation.

16.6

One who abhors sense objects avoids them. One who desires them becomesensnared. One who neither abhors nordesires

is neither detached nor attached.

16.7

As long as there is desire--

which is the absence of discrimination--

there will be attachment and non-attachment. This is the cause of the world.

16.8

Indulgence creates attachment. Aversioncreates abstinence.

Like a child, the sage is free ofboth and thus lives on as achild.

16.9

One who is attached to the world

thinks renouncing it will relieve his misery. One who is attached to nothingis free

and does not feel miserable even in the world.

16.10

He who claims liberation as his own, as an attainment of a person,

is neither enlightened nor a seeker.

He suffers his own misery.

16.11

Though Hara, Hari

or the lotus-born Brahmahimself instruct you,

until you know nothing you will never know Self.

17:  The True Knower

Ashtavakra said:

17.1

One has attainedKnowledge and reaped the fruits of yoga who is content,

purified ofattachments and athome in solitude.

17.2

The knower of Truth

is never miserable in the world, for the whole universe

is filled with Himself alone.

17.3

As the foliage of the neem tree does not please an elephant who delights insallaki leaves, so do senseobjects not please he who delights in Self.

17.4

Rare in the world

is one who does notrelish past enjoyments,

nor yearn for enjoyments to come.

17.5

Those who desire pleasure

and those who desire liberation

are both common in the world. Rare is the great soulwho desires neither enjoyment

nor liberation.

17.6

Rare is the right-mindedperson who neither covetsnor shuns religion, wealth,pleasure,

life or death.

17.7

The man of Knowledgeneither cares for the universe nor desires itsdissolution.

He lives happily

on whatever comes his way. He is blessed.

17.8

Knowing Self,

mind empty and atpeace, the sage liveshappily,

seeing, hearing, touching, smelling, eating.

17.9

There is no attachment or non-attachment for one in whom

the ocean of the world has driedup. His look is vacant,

senses still.

His actions have no purpose.

17.10

The sage is neither asleep nor awake. He neither closes nor opens his eyes. Thus, for theliberated soul, everywhere thereis only This.

17.11

The liberated soul

abides in Selfalone and is pureof heart.

He lives always and everywhere, free of desire.

17.12

Seeing, hearing, touching, smelling, eating, taking, speaking, walking, the great soul

exerts neither effort nor non-effort. He is truly free.

17.13

The liberated soul

does not blame orpraise, give or take,

rejoice or become angry.

He is everywhere unattached

and free.

17.14

The great soul

remains poised andundisturbed, whether in the presence

of a passionate woman

or observing the approach of his death.

He is truly free.

17.15

The sage sees no difference between happiness andmisery, man and woman,

adversity and success.

Everything is seen to be the same.

17.16

In the sage there isneither violence normercy, arrogance norhumility, anxiety norwonder.

His worldly life is exhausted.

He has transcended his role as a person.

17.17

The liberated one

neither avoidsexperience nor craves it.

He enjoys whatcomes and what does not.

17.18

The sage is not conflicted

by states of stillness and thought. His mind is empty.

His home is the Absolute.

17.19

Though he may perform actions, the man ofKnowledge

does not act.

Desires extinguished,

free of thoughts of “I” and “mine,” he knows with absolute certainty that nothing exists.

17.20

The sage is free.

His empty mind no longerprojects delusion, dreaming, dullness.

This state is indescribable.

18: Peace

Ashtavakra said:

18.1

Praise That,

which is Bliss itself,

which is by nature stillness and light,

and which by Its knowingreveals the world as adream.

18.2

One may enjoy the abundant pleasures of theworld, but will never be happy

until giving them up.

18.3

How can one whose innermost hearthas been scorched by the sun ofsorrow that comes from duty

be happy until the sweetrain of torrential stillness?

18.4

The universe is but a thought

in Consciousness.

In Reality it is nothing.

One who sees the truenature of existence andnon-existence never ceases to exist.

18.5

The Self--which is

absolute, effortless, timeless,immaculate -- is without limits

and at no distance from you. You are forever It.

18.6

For those whose vision becomesunclouded, illusion evaporates

and the Self becomes known.

All sorrow is instantly dispelled.

18.7

Seeing everything is imagination, knowing the Self as timelessly free, the sage lives asa child.

18.8

Knowing himself as Absolute, knowing existence and non-existence to be imagination only,

what is there for the desirelessone to learn, say or do?

18.9

Knowing for certain that all is Self, the sage has no trace of thoughts

such as “I am this” or “I am not that.”

18.10

The yogi who finds stillness

is neither distracted nor focused.

He knows neither pleasure nor pain. Ignorance dispelled,

he is free of knowing.

18.11

Heaven or poverty, gain orloss,

society or solitude,

to the yogi free ofconditioning there is no difference.

18.12

Religious merit,sensorypleasure, worldlyprosperity,

discrimination between this and that—

these have no significance

to the yogi free ofopposites such as “I do this”

and “this I do not.”

18.13

The yogi who is liberated whileliving has no duties in this world,

no attachments in his heart.

His life proceeds without him.

18.14

For the great soul

who abides beyonddesire, where isillusion?

Where is the universe?

Where is meditation on That?

Where even is liberation from them?

18.15

He who sees theworld may try torenounce it.

But what can the desireless onedo? He sees there is nothing tosee.

18.16

He who has seen the Supreme Brahma thinks, “I am Brahma.”

But he who has transcended all thought, what can he think?

He knows no other than Self.

18.17

He achieves self-control

who sees his own distraction.

But the great soul is not distracted.

He has nothing toachieve. He has nothing to do.

18.18

The man of Knowledge

may live as an ordinary man, but he is not.

He sees he is neither focused nordistracted,

and finds no fault with himself.

18.19

He who is beyond existence and non-existence-- who is wise, satisfied, free of desire--

does nothing,

though the world may see him in motion.

18.20

The wise one

is not troubled by action or inactivity. He lives happily,

doing whatever gets done.

18.21

Like a leaf in the wind

the liberated one

is untethered from life--desireless, independent,free.

18.22

For one who has transcended the world there is no joy or sorrow.

With a stilled mind,

he lives on with no body.

18.23

One who knows Self,

whose mind is serene and spotless, does not desire to give up anything, nor does he miss what is not there.

18.24

His mind being in a natural state of emptiness,

the wise one knows nothing of honor and dishonor.

He does what comes to be done.

18.25

One who acts knowing

“This is done by the body, not by I, pure Self,”

indeed does nothing--

no matter how much acting takes place.

18.26

The liberated one

acts without claiming to be acting, but he is no fool.

He is blessed andhappy even though in the world.

18.27

Having had enough

of the endless workings of themind, the wise one comes to rest.

He neither thinks, nor knows, nor hears, nor sees.

18.28

Beyond stillness,beyond distraction,

the great soul thinks nothing of liberation or bond age.

Having seen the universe isvoid-- even though it seems toexist--

he is God.

18.29

He who believes he is aperson is constantly acting,

even when the body is at rest.

The sage knows he is not a person, and therefore does nothing,

even when the body is in motion.

18.30

The mind of the liberated one

is neither troubled nor pleased.

It is actionless, motionless,desireless and free of doubt.

18.31

The liberated one does not exerteffort to meditate or act.

Action and meditation just happen.

18.32

Hearing ultimate Truth,

the dull-witted man isbewildered. The wise man hearing Truth retreats within and appears

dull-witted.

18.33

The ignorant practice meditation and no-thought. The wise,

like men in deepsleep, do nothing.

18.34

The ignorant man finds nopeace either by effort or non-effort.

The wise man

by Truth alone is stilled.

18.35

Though they are by nature Selfalone, pure intelligence, love andperfection; though they transcend the universe and are clearness itself,

men of the world will not seethis through meditation andpractices.

18.36

The ignorant man

will never be liberated

by his repetitiouspractices. Blessed is he who

by simpleunderstanding enterstimeless freedom.

18.37

Because he desires to know God,

the ignorant man can never becomeThat. The wise man is God

because he is free ofdesire and knowsnothing.

18.38

Unable to standsteady and eager for salvation, theignorant perpetuate the illusion of world.Seeing the world

as the source of allmisery, the wise cut it off at the root.

18.39

The fool thinks peacecomes by controlling the mind.

He will never attain it.

The wise one knows Truth,

and is stillness itself.

18.40

For he who thinks knowledge is things andideas

how can there be Self-knowledge?The wise do not see separate things-- only the timeless Self.

18.41

The fool tries to control the mind with the mind—whatfolly!

The wise one delights in Self alone. There is no mind tomaster.

18.42

Some believe in existence;

others believe nothing exists.

Rare is the one who believesnothing and is never confused.

18.43

Weak intellectuals maybelieve the Self is Onewithout other. But beingmired in illusion

they do not actually know Self,

so live out their lives in misery.

18.44

The mind of one seekingliberation depends on things for perception. The mind of the liberated one perceives no -thing

and is free of desire.

18.45

Timid men fear sensoryexperience much as they dotigers.

They seek refuge in caves

and try to un-think the world.

18.46

Sensory experiences are like elephantswho, upon encountering a desireless man,

see him as a lion.

They immediately turn on theirheels, or if unable to escape,

stay on to flatter and serve him.

18.47

A man with no doubts,

who knows only Self, has no need ofpractice orliberation.

Seeing, hearing, touching, smelling, eating—

he lives as he is, happily.

18.48

One whose mind is emptied and unconflicted

by the mere hearing of Truth sees nothing to do,

nothing to avoid,

nothing to warrant his indifference.

18.49

The sage doeswhatever appears tobe done

without thinking of good or bad.

His actions are those of a child.

18.50

Depending on nothing, one findshappiness.Depending on nothing, one attains the Supreme. Depending on nothing,

one passes through tranquility to One Self.

18.51

When one realizes

he is neither the actor

nor the one who watches, the mind-storm is stilled.

18.52

The actions of the sage,

free of pretence andmotive, shine like clearlight.

Not so those of the deludedseeker who affects a peacefuldemeanor while remaining firmly attached.

18.53

Unbounded, unfettered,

untethered from the projections of mind, the wise are free to play and enjoy,

or retire to mountain caves.

18.54

Whether honoring a spiritual scholar,

a god, or holy shrine;

whether seeing a desirable woman, a king, or beloved friend--

the heart of the sage is unmoved.

18.55

Though his servants, sons,

wives, daughters, grandchildren

and all his relativesridicule and despisehim, the yogi isundismayed.

18.56

Though pleased he is notpleasured; though pained he does not suffer. This wonderfulstate is understood only by thoselike him.

18.57

The belief in duty creates a relativeworld for its performance.

The wise one knowsHimself to be formless, timeless,

all-pervasive, immaculate,

and thus transcends duty and world.

18.58

Even doing nothing

the dull one is anxious anddistracted. Even amidst greataction

the wise one remains still.

18.59

Even in practical life

the wise one remainshappy. Happy to sit,

happy to sleep,

happy to moveabout, happy tospeak,

happy to eat…

18.60

Because he knows Self

the wise one is not disrupted by practical life. He is deep and still, like a vast lake.

He is not like ordinarypeople. His sorrows have vanished.

18.61

For the deluded one,

even rest is anactivity. For thewise,

even action bears the fruit of stillness.

18.62

The deluded one is oftenadverse to the things of his life.

To one with no thought for body, attachment and aversion have no meaning.

18.63

The deluded mind is caughtup in thinking and not thinking. Though the mind of the wise one may think whatthoughts come, he is notaware of it.

18.64

The sage sees nothing being doneeven when performed by his hands. Like a child he is pure

and acts without reason.

18.65

Blessed indeed is he who knows Self.

Though seeing, hearing, touching, smelling, eating,

he never desires nor changes.

18.66

For one who is void and changeless,where is the world and itsimaginings? Where is the end?

Where is the possibility of it?

18.67

Glorious indeed is hewho , free of desire ,

embodies Bliss itself.

He has become absorbed in Self.

18.68

In short, the greatsoul who has realized Truth

is free of desire, enjoyment andliberation. In all of space and time

he is attached to nothing.

18.69

What remains for One

who is Consciousnessitself, who sees the non-existence

of a phenomenal world created

by the mere thought of a name?

18.70

Peace is natural for one

who knows for certain nothingexists, who sees appearances are illusion,

to whom the inexpressible is apparent.

18.71

Rules of conduct, detachment, renunciation,asceticism— what are theseto one

who sees the unreality of things, who is the Light of Awareness?

18.72

How can there be joy or sorrow,

bondage or liberation,

for one who perceives non-existence and lights the infinite?

18.73

Until Self-realization,illusion prevails.

The sage lives without

thoughts of “I” or “mine.”

His connection to illusion is severed.

18.74

What is knowledge? What is theuniverse? What are thoughts like

“I am the body,” or “the body ismine”? The sage is imperishable andsorrowless. He is Self alone.

18.75

When a weak man gives upmeditation he falls prey to whimsand desires.

18.76

Even hearing Truth,

the man of dull intellect holds on toillusion.

Through effort and suppression

he may appear outwardly composed, but inside he cravesthe world.

18.77

Though others may see him working,

the sage does nothing.Knowledge has banished effort. He finds no reason todo or say.

18.78

The sage is fearless, unassailable.

No darkness, no light, nothing tolose. Nothing.

18.79

Patience, discrimination, even fearlessness—

What use are these to theyogi? His nature cannot bedescribed. He is not aperson.

18.80

No heaven, no hell,

no liberation for the living.

In short, Consciousness isVoid. What more can besaid?

18.81

The sage neither yearns for fulfillment nor frets over non-attainment.

His mind is cool

and brimming with sweetness.

18.82

Detached from desire,

the sage neither praisespeace nor blames thewicked. Equally content

in happiness and misery,

he would not change a thing.

18.83

The sage neither rejects theworld nor desires Self.

He is free of joy andsorrow. He does not live

and cannot die.

18.84

The wise one lives without hope.

He has no attachment to his children, wife or anyone. Pleasure means nothing to him.

His life is glorious.

18.85

The sage wanders about as he pleases

and lives on whatever may come. Contentment ever dwells in his heart. And when the sun sets,

he rests where he is.

18.86

Rooted in Being,

no thought of being born or reborn,

the great soul is indifferent

to the death or birth of his body.

18.87

The wise one stands alone, caring fornothing,

bereft of possessions. He goes where he will,unhindered byopposites, his doubtsrent asunder. He is truly blessed.

18.88

The wise one has no sense of “mine.”

To him earth, stone and gold are thesame. The knots of his heart have unraveled.

He knows neither ignorance norsorrow. He is excellent in every way.

18.89

The liberated soul

has no desire in his heart.

He is content andindifferent. He has noequal.

18.90

Only one free of desireknows nothing ofknowing, says nothingneeds saying, seesnothing to see.

18.91

He who is without desireexcels, be he beggar or king.

He no longer sees good or bad.

18.92

What is lust or restraint, or the desire for Truth

to the yogi who has reached life’sgoal, and who embodies virtue and sincerity?

18.93

The inner experience of one

who is free of desire and suffering, who is content andreposes in Self-- how can it bedescribed,

and of whom?

18.94

The wise one ’s state never varies.Sleeping soundly, he is notasleep. Lying in reverie, he is notdreaming. Eyes open, he is notwakeful.

18.95

The man of Knowledge seems to think, but has no thoughts.

He seems to have senseperceptions, but does notexperience.

He seems to have intelligence,

but is empty-minded.

He appears to be aperson, but is not.

18.96

The man of Knowledge

is neither happy nor miserable, neither detached nor attached,

neither liberated nor seeking liberation. He is neither this nor that.

18.97

Even while distracted the blessed one isstill. In meditation, he does not meditate.

In ignorance, he remains clear. Though learned, he knows nothing.

18.98

The liberated one,

who abides unconditionally in Self,

who is free of the concept of action and duty, who is always and everywhere the same,

is desireless.

He does not worry

about what he did or did not do.

18.99

The wise one is neither pleased bypraise, nor annoyed by blame.

He neither rejoices inlife nor fears death.

18.100

One of tranquil mind

seeks neither crowds nor wilderness. He is the samewherever he goes.

19:  Repose in theSelf

Janaka said:

19.1

With the tongs of Truth

I have plucked the thorn of thinking from the innermost cave

of my heart.

19.2

Where is meditation,pleasure, prosperity or discrimination? Where isduality?

Where even is Unity?

I abide in the glory of Self.

19.3

Where is past and future , or evenpresent?

Where is space, or even eternity? I abide in the gloryof Self.

19.4

Where is Self?Where is not-Self?

Where is good and evil, confusion and clarity? I abide in the glory of Self.

19.5

Where is sleeping, dreaming, waking, or even the fourth state?

Where is fear?

I abide in the glory of Self.

19.6

Where is close or far,

in or out,

gross or subtle?

I abide in the glory of Self.

19.7

Where is life and death?

Where is the world and worldly relations? Where is distraction andstillness?

I abide in the glory of Self.

19.8

There is no need to talkabout the three ends of life.

To talk of yoga is purposeless.

Even talking about Truth isirrelevant. I rest in Self alone.

20:  Liberation-in -Life

Janaka said:

20.1

Where are the elements, thebody, the organs, the mind?

Where is the void?

Where is despair?

My nature is transparent clearness.

20.2

Where is scripture?

Where is Self-knowledge? Where isno-mind?

Where is contentment and freedom from desire?

I am empty of two-ness.

20.3

Where is Knowledge and ignorance? Where is “I”?

Where is“this”? Whereis “mine”?

Where is bondage andliberation? Self has no attributes.

20.4

Where is the unfolding of karma? Where is liberation-in-life,

or even liberation atdeath? There is onlyOne.

20.5

Where is the doer or enjoyer?

Where is the origin or end of thought? Where is direct or reflected kno wledge? There is no person here.

20.6

Where is the world?

Where is the seeker ofliberation” Where is thecontemplative? Where is theman of Knowledge? Where isthe soul in bondage? Where is the liberated soul?

My nature is Unity.

20.7

Where are creation anddestruction? Where is the end and the means? Where is the seeker?

Where is attainment?

I am One.

20.8

Where is the knower? Where is knowing?

Where is the known, or knowledge itself? Where is anything?

Where is nothing?

I am pure Awareness.

20.9

Where is distraction, concentration, knowledge or delusion?

Where is joy or sorrow? I am Stillness.

20.10

Where is the relative?Where the transcendent?Where is happiness ormisery? I am empty of thought.

20.11

Where is illusion? Whereis existence?

Where is attachment or non-attachment?

Where isperson? Where is God?

I am Awareness.

20.12

Where is activity or inactivity? Where isliberation or bondage? I amtimeless, indivisible.

I am Self alone.

20.13

Where are principles and scriptures? Where is the discipleor teacher? Where is the reasonfor life?

I am boundless, Absolute.

20.14

Where is existence or non-existence? Where is Unity orduality?

Nothing emanates from me. No more can be said.