Unii dintre noi suntem dependenți de a primi Like-uri. Postam in nestire pe internet pentru a primi aprecierea, validarea și confirmarea celorlalți ca suntem cool, in trend, plăcuți, frumoși, sexy, interesanți.... Căutam validare oriunde și ni se pare ca am cucerit pământul întreg dacă am primit un număr mare de like-uri la o postare, mai ales când acestea vin la o poza cu noi înșine. O poza pentru care am muncit atât de mult și ne-am gândit in fel și chip cum sa o facem astfel încât sa fie de succes. Ne dam cu ruj, ne punem fard, ne vopsim parul, ne punem niște haine fistichii, sexy, cât mai deosebite... Căutam unghiul care ne avantajează mai mult. Căutam idei cum sa tuguiem buzele, cum sa stam, zâmbim, privim, clipim, gesticulam ca sa scoatem mai bine in evidentă ideea care ne interesează ca ceilalți sa o înțeleagă la noi. Creăm o noua persoana și o numim Eu. Devenim falși de dragul de a fi validati, uitând ca validarea va fi pentru Eu fals, nu pentru Cum suntem noi cu adevărat.
Apoi, sunt cei care sunt dependenți de a da Like. Ei dau Like la aproape orice. Uneori nici nu văd poza in sine. Simpla apăsare a unui buton de apreciere ii face sa se simtă importanți, asemeni unor jurați care hotărăsc cine e frumos, cine este sexy, cine e demn de atenție, cine are mașina cea mai valoroasa, cine se califica sa le intre in casa, in pat, in suflet, in viata; cine zâmbește mai frumos, cine se îmbracă mai bine, cine a postat mai mult....
La final se numără Like-urile. Dacă am primit mai multe decât la postările anterioare înseamnă ca e bine: evoluam și am primit validarea celorlalți. Suntem văzuți. Suntem apreciați. Suntem doriți. Și uite-așa uitam un pic de durerea din suflet. Dar ea este tot acolo. Și musca in mod continuu din noi.
Daca am fost noi cei care au dat Like, atunci devenim bucuroși ca am fost și noi printre cei care au hotărât soarta unei poze. Cei care am validat un om. Suntem in trend. Suntem de folos. Suntem importanți.
Dar uitam... uitam ca inainte de a da click tocmai ne-am sters lacrimile. Uitam cât fard am pus in acea poza și câte filtre am folosit. Uitam cat efort am depus pana am ales unghiul care ne arată așa cum vrem sa fim și nu cum suntem noi de fapt. Uitam ca am indus in eroare. Uitam ca ne- am mintit pe noi si pe ceilalti. Uitam ca am pozat și postat un Eu fals. Ne cresc aripi și ne identificam ușor ușor cu Ceea Ce nu suntem. Dupa un timp, ne întrebam cum de ne-am îndepărtat atât de mult de noi înșine și cum de nu mai știm Cine Suntem.
Iar noi, noi ăștia care dam Like... noi habar nu avem ce apreciem. De multe ori dam Like suferinței unui om fără sa o observam, pentru ca noi vedem doar fardul, zâmbetul larg și efectele. Prea putini reușesc sa vadă dincolo de ceea ce ne străduim atât de mult sa le arătăm ca fiind real, când in realitate este atât de fals. Cu un simplu Like cream speranțe deșarte și încurajam lipsa de autenticitate. Adâncim suferința celuilalt care poate ne este prieten, frate, copil, sot sau părinte. Acționăm superficial și omitem suferința de sub maștile frumos prezentate in poze. Uneori, chiar și atunci când suferința ne este prezentată fix așa cum este, tot dam Like fara sa ne ingrijoram, pentru ca o percepem doar ca pe o poza artistica, având efecte deosebite. Nu stam sa ne întrebam cum s-a născut acea poza. Nu stam sa ne gândim ca o poza are in spate o emoție, un gând, un strigat.
De cele mai multe ori, sub acea poza artistica, un om plange. Un om nu mai poate dormi nopțile pentru ca simte ca a pierdut tot și nu mai reușește sa găsească puterea de a o lua de la capăt. Nu se mai poate ridica. Nu mai mănâncă, nu mai zambeste, nu mai dorește nimic. S-a blocat in interior și refuza sa mai iasă de acolo. E singur.
In spatele acelei poze exista un om care, poate, a renunțat sa mai spere. Un om care poate, își dorește sa moara. Sub poza aceea artistica pe care o apreciem in fuga sau din dorința de a fii in lista de Like-uri, un om moare incet secunda cu secunda. Dar câți dintre noi, oare, observam asta? Și dacă observam ce facem? Ce facem concret, mai mult decât sa ii bifam suferința cu un Like (gen “Văzut!”) și sa gândim: “Uite-l pe X, suferă. Probabil s-a despărțit de Y ca și pe contul ei am văzut poze mai triste. Păreau un cuplu atât de frumos! Le stătea atât de bine impreuna! Cum, oare, a fost posibil sa se despartă? Sa le trimit un mesaj? Hm... nu. Nu se cuvine sa ma amestec in viața lor. Dacă vor vrea sa vorbească despre asta, sa îmi scrie. Nu ma pot băga in sufletul omului!” Sau “X postează diferit de la un timp. Și are un cont nou. Ce s-o fi întâmplat? As întreba, dar îmi este jena. Sa îl ajute Dumnezeu sa își găsească iar liniștea.” Sau “pare ca suferă, dar cu ce sa ajut eu?”. Și imediat cum terminam gândul trecem mai departe, la o alta postare, la un alt Like, la un alt suflet care are și el o poveste. O poveste pe care o urla prin toate postările sale, dar nimeni nu pare sa o audă. Urla tot mai tare, dar toți din jur sunt surzi deodată: și mamă și tată și frați și surori si copil și sotie si prietenii sau colegii de munca. E nevoit sa accepte singura realitate prezenta, aceea ca este singur. Și indiferent cât de mult îl doare, nu va fi nimeni lângă el și numai de el depinde totul. Nu va veni nimeni. Nu ii va bate nimeni la usa sa îl întrebe ce mai face și sa se ofere sa îl ajute. Nu va veni nimeni sa se așeze lângă el, sa își facă un pic de curaj și sa îl întrebe ce se întâmpla sau măcar sa ii spună ca totul va fi bine. Va continua sa își urle durerea și neputința prin postări care mai de care mai creative, dar știe, a aflat deja ca e singur. Ca oamenii din jur nu aud, nu văd, nu le pasă.
Așa moare un suflet. Și încă unul. Și încă unul... Și e trist. Pentru ca toate aceste suflete pot fi salvate.
Putem opri asta. Acum. Impreuna și fiecare separat!
Transformați Like-urile in “Buna. Ce mai faci? Ești bine?”. Transformați-le in discuții reale. Transformați-le in grija pentru cel de lângă voi. S-ar putea sa fiți cel care îl salvează. Chiar de el însuși uneori.
Doar de noi depinde sa fim atenti la cel de langa noi si sa intelegem ce ne spune atunci cand nu ne vorbeste. De noi depinde sa oprim superficialitatea și sa cream povesti profunde, reale, înălțătoare. Povesti care sa ne readucă tuturor zâmbetul pe buze. Povesti care readuc împreună oameni, care reinnoiesc jurăminte, care fac inimile sa bată mai tare, care readuc speranța in sufletul copiilor martori la zbuciumul adulților de lângă ei.
Lumea virtuală nu este altceva decât o oglinda a lumii reale. Una mai cosmetizată și prezentată in culori mai vii, dar pentru cei care vor sa vadă, ea ilustrează perfect toate stările prin care trece un om in diferite etape ale vieții lui.
Haideti sa fim mai atenți la cei din jur. Hai sa ne impresionam mai puțin de efecte și sa vedem mesajul de dincolo de ele. Hai sa ne deschidem urechile și inimile și sa auzim la timp strigătele de durere ale celorlalți. Haideti sa fim acolo. Cu adevărat. Sa ii privim in ochi și sa ii ținem strâns de mâna . Sa le spunem:
“Ți-am auzit strigatul. Sunt aici. Hai sa vorbim despre asta.”
Sau
“Când mai vii in vizita pe la noi? Duminica suntem liberi.”
Sau:
“Înțeleg prin ce treci. Sunt aici. Nu ești singur. Știu ca acum nu crezi, dar se va rezolva și vei zâmbi din nou. Nu este totul pierdut. Va veți regăsi din nou. Și ea urla după tine. Am vorbit cu ea mai devreme. Ii pare rău pentru cum au degenerat lucrurile între voi. Te vrea înapoi. Ce-ar fi sa ii dai un semn?”.
Sau:
''Sunt in apropiere, vroiam sa trec sa te vad.''
Trăim intr-o lume din ce in ce mai nebuna și mai alerta, unde tehnologia este prezenta tot mai mult, dar este momentul sa ne reamintim ca Oamenii au nevoie de Oameni, nu de Like-uri, Caci cei care pot sa salveze suflete suntem noi, oamenii, nu Like-urile.
Vă imbratisez,
Clara
