Nu vreau sa fiu ca tine, mamă!
Nu te judec, dar știu cum se simt faptele tale și cum se simte dincolo de ele. Cum dor. Cum taie in carne vie suflete, de multe ori, nevinovate. Cum produc confuzie și nesiguranța. Știu, mamă, cum se simte lipsa de iubire, invalidarea, critica, umilința, supunerea, trădarea, sclavia, manipularea, cruzimea… Mi le-ai arătat și predat, pe rând, pe toate, intr-o dorința prea mare, parca, de a ma pune la curent (de la o vârstă mult prea fragedă) cu toate nenorocirile lumii.
M-ai făcut sa ma tem, mamă. M-ai făcut sa ma tem atunci când numai pe tine te aveam, când tu îmi erai TOT. Mă temeam de tine, mamă, și continuam să te iubesc.
Mă temeam ca dacă nu îți fac pe plac, mă vei bate iar, mamă, mă vei da afară din casă sau vei înceta să-mi mai vorbești iar pentru o săptămână - două. Acum nu pare prea mult timp, dar pentru un copil este o eternitate.
Loviturile tale, mamă, produceau vânătăi pe corpul meu mic și neajutorat. În timp, s-au vindecat fizic, dar au rămas adânc ascunse in suflet și mă mai dor chiar și acum, mamă.
Aș fi făcut orice sa fii mulțumită de mine. Și chiar făceam, atât cât putea sa facă un copil la vârsta aceea: găteam, făceam curat, îți desenam și coloram felicitări în care îți scriam cât de mult te iubesc, te rugam să mă ierti că am greșit și să vorbești cu mine din nou. Îmi puneam mânuțele mici in jurul gâtului tău și te pupam cu teamă pe obraz și îți ceream iertare, de multe ori, plângând.
Erai atât de puternică, mamă! Nici nu te uitai la mine. Erai rece și dură precum o stâncă.
Mă întorceam tristă in camera mea căutând noi metode de a te convinge sa ma ierti. Era atât de important pentru mine, mamă, să primesc iertarea ta, să vorbești cu mine și sa ma iubești!
Mi-am petrecut copilaria uitând de mine și trăind doar pentru a-ți face tie pe plac. Astfel, mi-am dezvoltat o abilitate extraordinara de gândire rapidă și creativă care, o să fiu sinceră, azi îmi este deosebit de folositoare uneori. Dar cu ce preț, mamă? Cu prețul anilor cei mai frumoși, cei mai importanți; anii copilăriei mele în care tu ai vrut să fiu adult. Și am fost, mamă; am învățat sa fiu adult pentru tine. Ca să mă iubești și sa fii, in sfârșit, mândră de mine.
Ești mândră de mine, mamă?
Nu ai cum să fii pentru că de mult timp tu nu mai faci parte din viața mea de… adult. Nu știi cum mai sunt, mamă, cum gândesc, ce simt, cum mă descurc sau dacă mai trăiesc…
Este dovada ca nu am reușit niciodată să te mulțumesc, mamă!
Am eșuat.
Recunosc.
Am obosit sa mai trăiesc doar pentru tine și pentru a-ți face tie pe plac.
Mi-am luat viața in propriile măini și am plecat, mamă. Și nu ai mai știut de mine. Si nici eu despre tine.
Un timp m-a durut, mamă, dar apoi m-am obișnuit pentru că seamănă cu atunci când, deși puteam petrece clipe minunate împreună, creând amintiri care să dăinuie peste timp, tu mă trimiteai să stau singură in camera mea.
Acum trăiesc într-o cameră mai mare, mamă. Nu e a mea, la fel cum nici camera mea din copilărie nu era. Oamenii o numesc “lume”, pentru mine este, uneori, doar o cameră unde trebuie să stau. Adeseori mă simt singură și neputincioasă; și, la fel ca fetița singură si speriată de odinioară, mereu reușesc să găsesc soluții pentru orice, mamă, oricât de greu ar fi, așa cum am învățat trăind lângă tine. Uneori pare ca nici un puzzle nu poate fi prea dificil pentru mine, pentru că m-ai antrenat intensiv în copilărie.
M-ai mințit, mamă!
Oamenii nu sunt atât de răi pe cât accentuai în copilărie când îmi repetai aproape obsesiv, cu aproape orice ocazie, că trebuie să mă pedepsești când nu sunt cuminte pentru a mă învața și pregăti pentru viața în societate, acolo unde oamenii sunt răi și nu îmi vor ierta nimic.
Te dezamăgesc, poate, mamă, dar oamenii mi-au iertat și îngăduit mai multe decât mi-ai iertat și îngăduit tu. Unii dintre ei mi-au oferit necondiționat “așa cum oferă părinții copiilor lor”, îmi spuneau ei. Ciudat, mamă, dar asta nu mi-a amintit de tine. La tine totul avea un preț. Pentru orice îmi ofereai, material sau emoțional, trebuia să muncesc și să dovedesc că merit să primesc.
Iartă-mă, mamă, că iubirea necondiționată primită de la oameni necunoscuți nu mi-a amintit de tine. Mi-ar fi placut, să știi…
Nu vreau să fiu ca tine, mamă!
În nici un fel, niciodată.
Uneori mă surprind că îți semăn, dar imediat intru în alertă și schimb ceva. Din cauza ta, mamă, mă analizez continuu; ca să mă asigur că eu nu rănesc fără milă oamenii, cum făceai și faci tu, cum mă răneai tu pe mine pentru că rămăsese o scamă mică pe covor după ce făcusem curat în toată casa.
Cu toată grija mea, am rănit câțiva oameni crezând că ce fac este bine și că doar așa îmi pot apăra adevarul personal. Îmi pare rău. Nu mai pot schimba trecutul, dar continui să lucrez (din greu) cu mine pentru a-mi schimba obiceiurile deprinse de la tine.
Ești modelul meu de “așa nu”, mamă. Dar, stai liniștită, eu tot te iubesc. Și îmi doresc să reușesc să te iert pe deplin, mamă, astfel încât sa rup lanțul karmic care ne leagă și să fiu sigură că noi două nu ne vom mai întâlni niciodată.
Sunt două lucruri pe care le-am descoperit, singură, in copilărie:
- că eu știu mai bine ce nu îmi doresc, decât ce îmi doresc
- că iubirea este mai presus de toate.
Doar așa se explică cum, adult fiind, nu îmi doresc să fiu ca tine, dar continui să te iubesc curat, ca atunci când aveam mânuțele foarte mici.
Aceste două lucruri, mamă, nu de la tine le-am învățat. Sunt rodul lacrimilor mele, în singurătatea camerei mele, când mă întrebam ce pot să fac să te ajut să mă iubești.
