Despre durerea care ne doare atât de tare

Am fost învățați sa ne ferim de Rău, sa punem Răul înainte, sa fim pregătiți pentru orice Rău care ni s-ar putea întâmpla. 

Ar trebui sa uitam tot și sa o luam de la capăt. Sa începem sa ne construim un nou sistem de valori di credințe. Ne-ar fi de un real folos sa învățam sa mulțumim și sa fim recunoscători pentru ca tot ceea ce noi, ca oameni, denumim Rău nu este altceva decât cea mai importantă metoda de evoluție pentru noi. De ce? Pentru ca numai când ne doare învățam. 

Te-ai întrebat vreodată ce este durerea? 

Durerea este semnalul ca undeva in interiorul nostru exista o dizarmonie, ea ne indica faptul ca nu am înțeles ceva si ca este necesar sa începem sa ne punem intrebari. Durerea zgândăre totul: fizic, minte, suflet. Și bine face! Altfel am rămâne așa, ca prostii, intr-o ignoranta dulce care nu ne-ar duce nicăieri. 

De ce urâm durerea? 

Pentru ca este incomoda, iar noua ne place confortul. Fugim de ea, încercam sa o atacam cu anelgezice, ne străduim sa ne focusam atenția in alta direcție, dam cu aghiazma, tămâie, descântam...

Hai sa ne oprim o clipa și sa privim totul dintr-o alta perspectiva. 

Durerea ne este aliat. Ea nu este cel mai mare dușman al nostru. 

Durerea nu ne face Rău, ne face Bine. 

Ea ne ajuta sa ne reașezăm pe calea pe care este necesar sa fim. Ea ne direcționează către Noi înșine. Ne stârnești atenția. Ne stimulează sa ii aflam...Cauza! 

Când ne doare, reacționam la impuls si, revoltandu-ne, începem sa ii strigam lui Dumnezeu: “De ce, Doamne?”, “De ce tocmai eu?”, “De ce mie?”, “De ce acum?”. 

Haideți sa ne întrebam mai bine de ce avem acest tip de comportament, de ce nu putem vedea dincolo de aceasta durere fizica? Pentru ca așa am fost învățați (inca de mici copii) și pentru ca așa ne este mai la îndemâna sa căutam mereu in afara noastra. Dar cum ar fi oare, dacă am afla ca Doamne este in interiorul nostru, ca Forța Suprema Divina suntem chiar noi înșine, oare la fel de tare am urla? La fel de tare ne-am revolta? Ce s-ar schimba in noi atunci? Am deveni brusc responsabili, asumați, înțelegători, înțelepți?  

Ne plângem ca ne doare asemeni bebelușilor care nu au posibilitatea sa își îngrijească rănile și au nevoie in permanenta de...Mama. (Mama fiind orice persoana care are grija de ei.) Uitam ca suntem Adulți, uitam ca avem mâini, picioare, ochi, creier, discernământ. De ce uitam? Pentru ca e mai simplu? Chiar dacă e in defavoarea noastră? Și... iată, acum se naște o alta întrebare: de câte ori mai suntem dispuși sa trăim așa, in uitare, nepăsare, blazare, inconstienta și frustrare? 

Stiu ca  (te) doare! Știu ca (ți-)e greu! Cui nu i-a fost măcar și numai o singura data greu in viața lui? Toți trecem prin asta. Chiar de nenumărate ori intr-o viața! 

Chiar crezi ca cineva ne vrea Răul sau ca ne pedepsește cineva pentru ca “nu am fost cuminți”? 

Câte vieți ne mai trebuie sa conștientizam, învățam și sa înțelegem ca Dumnezeu e doar Iubire? Ca El este in noi și nu in afara noastră? 

Cât timp mai avem nevoie sa ne dam seama ca nu urlând de durere o vom putea opri, ci doar făcând Liniște. Doar ascultând fiecare respirației gâtuită, fiecare icnet, fiecare oftat... caci doar In ele sunt înscrise cauzele oricarei dureri și tot in ele metoda de tratament. 

Uite ce-ți propun... (caci, simți și tu, chiar este necesar sa începi sa schimbi ceva).

Acorda-ți măcar o singura clipa in care sa fii doar tu cu Tine, înăuntrul tău. Închide ochii și poarta-ți gândul și simtirea prin interiorul tău. Fa-o incet, cu răbdare și compasiune. 

Observi? 

Devine din ce in ce mai clar... Este vorba doar despre tine! Despre nimeni altcineva. Doar de tine! Și nu, nimeni nu vrea sa te pedepsească. Doar ca din când in când ai nevoie sa fii atenționat sa te privești nu numai in oglinda, dar și pe interior. 

Uite! Suntem atât de frumoși pe interior! Da! Chiar așa imperfecti cum ne percepem uneori. Avem fiecare frumusețea Dumnezeului din noi care ne locuiește pe toți, așteptând sa ii remarcam prezenta. Acum înțelegi ca nu exista nici un motiv sa urli? Pentru ca nu exista distanta și nici separare... El a fost întotdeauna mult mai aproape decât ai crezut. Si chiar și atunci când i-ai asurzit urechile cu strigătele tale de disperare și deznădejde el te-a asteptat tăcut, înțelept și răbdător aa îți întorci fata către El. Te-ntrebi desigur de ce nu ți-a arătat drumul?! Nu ar fi fost mai ușor așa? 

Hm... iar îți pierzi concentrarea. Tocmai ce am povestit ca durerea aceea nu era decât un semnal de alarma... sa te întorci la Tine. 

Uf! 

Știu ca ti-e greu sa rămâi in permanenta prezent și atent, dar intelege și tu cât de frumos și cât de bine ar fi dacă ai accepta ca nu exista alta cale de a trai fără durere. 

Îți imbratisez rănile cu Lumina, spre vindecare, 

Clara