Ne cerem prea des scuze.

 

Am fost educați să ne cerem scuze prea des, pentru orice, chiar și pentru lucrurile pe care nu le-am făcut sau pentru cele de care nu suntem deloc vinovați.

Ni s-a spus încă din copilărie că, a-ți cere scuze, este un act de politețe. Nah, ce să zic?! - părinții noștri ne-au crescut cu informațiile la care aveau acces atunci.  Până in momentul de față, însă, lucrurile au mai fost cercetate, verificate, unele s-au descoperit, altele s-au mai schimbat, au mai evoluat și astfel avem acces la alte aspecte ale relațiilor interumane și vieții, in general. Este timpul sa ne aliniem unor noi energii, mai înalte și, de ce nu?! - mai stabile și mai puternice. 

Ideea este ca ne cerem scuze prea des! Și asta nu ne ajuta cu nimic. Din contră! Ne scade vibrația (care și așa este atât de greu de crescut și menținut ridicată) și totodată, ne face sa ne pierdem din energie… inutil. Fără nici un folos.

Voi explica puțin ca să fie mai clar. Desigur, cei care sunt pregătiți să înțeleagă aceste lucruri, o vor face cu ușurintă, ceilalți, mai au de experimentat. Și e ok. Toate la timpul lor. 

Asadar, după părerea mea și bazat pe experiențele avute pănă in prezent, în momentul in care ne cerem scuze, de cele mai multe ori, ne poziționăm, din punct de vedere energetic, sub persoana căreia ii cerem scuze. De ce spun “de cele mai multe ori”? Pentru că depinde foarte mult de energia, intenția și atitudinea cu care spunem “scuze!”.  Marea majoritate a amenzilor își cer scuze cu intenția de a fi iertați pentru ceva ce urmează să  facă și care ei considera ca ar deranja sau ar aduce un anume disconfort sau prejudiciu celuilalt. Ei asumă aceste lucruri, nu le știu sigur. Cumva încearcă să controleze lucrurile. Căci da, a-ți cere scuze mereu, este atât o forma de umilință, dar și o formă de control al lucrurilor, de manipulare adică. Iar manipularea de obicei este de vibratie joasă. Practic, ne cerem scuze având impresia că astfel putem influența in ceilalți consecințele faptelor noastre. Dar scăpăm din vedere ca celălat este cel care decide dacă se simte deranjat, ofensat, prejudiciat de faptele noastre, nu noi. Responsabilitatea este la el. Noi nu putem influența modul in care celălalt primește cererea noastră, oricâte.scuze i-am cere. Doar el și numai el, știe și poate hotărî dacă are timp, dorință și resurse să ne ajute, să ne răspundă la o întrebare sau pur și simplu să petreacă timp cu noi. Noi putem doar sa inițiem un act care apoi se rostogolește către celălalt și, in funcție de disponibilitatea și buna sa plăcere, se întoarce la noi intr-o forma drăguță, utilă, amabilă sau in una disprețuitoare, arogantă, grăbită, grosolană. Si oricum ar fi e bine! Ne-a refuzat? E ok, așa trebuia să fie. Nu de acolo trebuia să vină ajutorul nostru. Este necesar să învățam să renunțam la așteptări și la control. Este necesar să începem să manifestăm Acceptarea a Ceea Ce Este exact așa Cum Este. 

Este necesar și important să păstram in minte că ceea ce primim înapoi de la ceilalți nu depinde de noi, ci de ei. 

Când noi rugăm pe cineva să facă ceva pentru noi trebui să fim pregătiți pentru orice variantă de răspuns - pozitiv sau negativ si să le primim si îmbrățișăm pe ambele cu bucurie si Acceotaere. Răspunsul celuilalt la acțiunile noastre vorbește despre el, nu despre noi. El strânge karmă sau dharmă pentru modul cum reacționează și răspunde solicitării noastre. Este necesar să încetăm să mai asumăm ceea ce nu este despre noi și, astfel, să nu mai preluăm karmele altora, ca apoi, tot noi! să ne întrebăm, mirați, de ce ne merge rău. 

Ca forma de politețe putem folosi “te rog (când poți)” și “Mulțumesc (pentru răspuns, pentru ce ai făcut pentru mine, pentru timpul acordat, pentru implicare, pentru ajutor” etc) in locul clasicului și mult prea folositului “îmi cer scuze (că te deranjez / că îți scriu / că îți cer asta” etc.). 

O forma de politețe in sine este însăși respectarea dreptului celuilalt de a decide dacă se simte deranjat sau lezat de ceea ce noi inițiem.  

Pe de alta parte, a-ți cere scuze cu fiecare ocazie poate deveni stresant și obositor pentru persoanele din preajma noastră. Consumator de energie adică, ceea ce ne poate transforma rapid, uneori fără să știm sau să vrem, in vampiri energetici. Și uite-așa, in loc să fim scuzați de eventualul deranj produs, ajungem să fim tratați cu respingere, pe fugă sau chiar evitați, pentru că, nu-i așa?! - nimănui nu ii place să se simtă agresat energetic sau furat de energie. 

Este adevărat si sunt de acord că fiind educați de mici copii in acest spirit, ne va fi destul de greu să acceptam ideea că nu este tocmai cea mai bună și benefică abordare și mult mai dificil să începem și să reușim să schimbăm acest patern adânc înrădăcinat in noi. Totuși, nu este imposibil. Iar motivația și consecventa se pot obține foarte ușor din înțelegerea minusurilor pe care le aduce cererea repetitivă de scuze și constientizarea faptului că se poate mult mai bine de atât, cu un minim de efort și fără a ne plasa pe o treapă de umilință inutilă față de ceilalți. 

Doar de noi depinde dacă alegem să apropiem sau să îndepărtăm oamenii din jurul nostru.  

Îmbrățișări,

Clara

Ai observat?

Ai observat ca oamenii cu adevărat valoroși nu au prea multă încredere in ei înșiși și tocmai ei sunt cei care se îndoiesc de însemnătatea lor, in timp ce oamenii-ambalaj afișează o aroganta tâmpită și o superioritate regească?

Ai observat ca cei care oferă 100% celorlalți își pun problema ca ar putea sa ofere mai mult, mai bine, mai frumos, iar cei care doar primesc se plâng ca nu au îndeajuns de mult și nici prin cap nu le trece ca ar trebui sa ofere și ei ceva in schimb? 

Ai observat ca relațiile frumoase, de iubire, in care exista cu adevărat o conexiune deosebita sunt cele care suferă cele mai multe certuri și despărțiri in timp ce relațiile din interes sau care merg in virtutea inerției continua liniștite? 

Ai observat ca zilele frumoase se termina mai repede decât cele mai puțin frumoase?

Ai observat ca oamenii buni și frumoși la suflet mor mai tineri decât cei care au sufletul plin de ura, invidie și alte sentimente negative? 

Ai observat ca mamele bune își pun mereu problema dacă sunt sau nu mame bune pentru copiii lor, in timp ce mamele abuzatoare se umfla in pene la gândul ca sunt cele mai bune mame de pe pământ și cred cu tărie ca ele oferă totul copiiilor lor?

Ai observat ca cei care nu trădează sunt suspicionati și acuzați pe nedrept, in timp ce trădătorii nu sunt puși niciodată sub semnul întrebării? 

Ai observat ca oamenii spirituali au vieți mai grele decât cei care nu sunt interesați de Spiritualitate? 

Ai observat ca sufletul doare mai tare atunci când nu ești iubit decât când iubești? 

Ai observat ca lacrimile bărbaților sunt mai fierbinți decât cele plânse de femei?

Ai observat că deciziile evidente necesita un timp mai lung de procesare decât celelalte?

Ai observat ca femeile frumoase au mai putine lucruri de spus decât cele inteligente? 

Ai observat ca poți iubi o minte frumoasa, dar nu poți gândi o inima frumoasa? 

Ai observat ca lucrurile simple și spontane îți rămân lipite de suflet mai mult decât cele planificate și scumpe? 

Ai observat ca este mai ușor sa nu observi lucrurile decât sa le observi? 

Clara

Alege Iubirea. Drăguț. Firesc. Oricând.

 

Ne pedepsim copiii și le ingreunâm viețile pentru ca refuza sa facă așa cum consideram noi ca este mai bine pentru ei. Le schimbam astfel destinele fără a fi măcar conștienți de gravitatea faptelor noastre. Însăși ideea de a fi supărat pe copilul tău mi se pare din start greșita. Fii supărat pe tine ca nu ai știut sa ii fii un exemplu mai bun. Fii mulțumit și recunoscător ca, deși a văzut la tine un model greșit, el știe și alege sa facă așa cum simte și gândește el. El are curaj. Ceva ce poate, tu nu ai avut niciodată. 

Ne creștem copiii in frică și ii condiționăm sa facă cum vrem noi pentru ca altfel nu vor mai avea acces la resursele noastre: de timp, de iubire, financiare sau de orice alta natura. 

La fel procedam cu toți cei apropiați noua: soți, soții, bunici, uneori părinți, prieteni, cu părinte. Ne jucam de-a Dumnezeu considerând ca deținem puterea pentru simplul fapt ca avem acces la mai multe resurse decât celălalt. De fapt, abuzam de putere și suntem iresponsabili. Ne jucam cu destinele unor oameni in timp ce, de cele mai multe ori, nu suntem in stare sa ne îngrijim cum se cuvine nici de propriul nostru destin. Ne place atât de mult sa ne simțim “importanți”!

De câte ori ne-a condiționat Dumnezeu pe oricare dintre noi? De câte ori si-a luat mâna de pe noi ca pedeapsa ca am făcut altfel decât ar fi vrut El? De câte ori ne-a impus ce sa facem, cum sa fim, ce sa mâncam, cu ce sa ne îmbrăcăm, pe cine sa iubim? 

Divinitatea este Iubire, in forma ei cea mai pura. Și se cuvine ca de fiecare data când ne simțim copleșiti de diferitele situații apărute in viețile noastre sa păstram un moment de liniște, sa respiram conștient de câteva ori și sa ne punem întrebarea: ce ar face Iubirea acum? Răspunsul primit ne va schimba tuturor viețile, iar lumea întreaga ar deveni brusc Raiul pe Pământ. 

Alege Iubirea. Cu orice risc. Întotdeauna. Caci nu exista o forța mai puternica in Univers. 

Clara 

Like-urile nu valideaza. Adancesc dureri.

Am devenit dependenți de Like-uri și am uitat sa fim reali. Am uitat sa fim Oameni. 

Unii dintre noi suntem dependenți de a primi Like-uri. Postam in nestire pe internet pentru a primi aprecierea, validarea și confirmarea celorlalți ca suntem cool, in trend, plăcuți, frumoși, sexy, interesanți.... Căutam validare oriunde și ni se pare ca am cucerit pământul întreg dacă am primit un număr mare de like-uri la o postare, mai ales când acestea vin la o poza cu noi înșine. O poza pentru care am muncit atât de mult și ne-am gândit in fel și chip cum sa o facem astfel încât sa fie de succes. Ne dam cu ruj, ne punem fard, ne vopsim parul, ne punem niște haine fistichii, sexy, cât mai deosebite... Căutam unghiul care ne avantajează mai mult. Căutam idei cum sa tuguiem buzele, cum sa stam, zâmbim, privim, clipim, gesticulam ca sa scoatem mai bine in evidentă ideea care ne interesează ca ceilalți sa o înțeleagă la noi. Creăm o noua persoana și o numim Eu. Devenim falși de dragul de a fi validati, uitând ca validarea va fi pentru Eu fals, nu pentru Cum suntem noi cu adevărat. 

Apoi, sunt cei care sunt dependenți de a da Like. Ei dau Like la aproape orice. Uneori nici nu văd poza in sine. Simpla apăsare a unui buton de apreciere ii face sa se simtă importanți, asemeni unor jurați care hotărăsc cine e frumos, cine este sexy, cine e demn de atenție, cine are mașina cea mai valoroasa, cine se califica sa le intre in casa, in pat, in suflet, in viata; cine zâmbește mai frumos, cine se îmbracă mai bine, cine a postat mai mult.... 

La final se numără Like-urile. Dacă am primit mai multe decât la postările anterioare înseamnă ca e bine: evoluam și am primit validarea celorlalți. Suntem văzuți. Suntem apreciați. Suntem doriți. Și uite-așa uitam un pic de durerea din suflet. Dar ea este tot acolo. Și musca in mod continuu din noi. 

Daca am fost noi cei care au dat Like,  atunci devenim bucuroși ca am fost și noi printre cei care au hotărât soarta unei poze. Cei care am validat un om. Suntem in trend. Suntem de folos. Suntem importanți. 

Dar uitam... uitam ca inainte de a da click tocmai ne-am sters lacrimile. Uitam cât fard am pus in acea poza și câte filtre am folosit.  Uitam cat efort am depus pana am ales unghiul care ne arată așa cum vrem sa fim și nu cum suntem noi de fapt. Uitam ca am indus in eroare. Uitam ca ne- am mintit pe noi si pe ceilalti. Uitam ca am pozat și postat un Eu fals. Ne cresc aripi și ne identificam ușor ușor cu Ceea Ce nu suntem. Dupa un timp, ne întrebam cum de ne-am îndepărtat atât de mult de noi înșine și cum de nu mai știm Cine Suntem. 

Iar noi, noi ăștia care dam Like... noi habar nu avem ce apreciem. De multe ori dam Like suferinței unui om fără sa o observam, pentru ca noi vedem doar fardul, zâmbetul larg și efectele. Prea putini reușesc sa vadă dincolo de ceea ce ne străduim atât de mult sa le arătăm ca fiind real, când in realitate este atât de fals. Cu un simplu Like cream speranțe deșarte și încurajam lipsa de autenticitate. Adâncim suferința celuilalt care poate ne este prieten, frate, copil, sot sau părinte. Acționăm superficial și omitem suferința de sub maștile frumos prezentate in poze. Uneori, chiar și atunci când suferința ne este prezentată fix așa cum este, tot dam Like fara sa ne ingrijoram, pentru ca o percepem doar ca pe o poza artistica, având efecte deosebite. Nu stam sa ne întrebam cum s-a născut acea poza. Nu stam sa ne gândim ca o poza are in spate o emoție, un gând, un strigat. 

De cele mai multe ori, sub acea poza artistica, un om plange. Un om nu mai poate dormi nopțile pentru ca simte ca a pierdut tot și nu mai reușește sa găsească puterea de a o lua de la capăt. Nu se mai poate ridica. Nu mai mănâncă, nu mai zambeste, nu mai dorește nimic. S-a blocat in interior și refuza sa mai iasă de acolo. E singur.

In spatele acelei poze exista un om care, poate, a renunțat sa mai spere. Un om care poate, își dorește sa moara. Sub poza aceea artistica pe care o apreciem in fuga sau din dorința de a fii in lista de Like-uri, un om moare incet secunda cu secunda. Dar câți dintre noi, oare, observam asta? Și dacă observam ce facem? Ce facem concret, mai mult decât sa ii bifam suferința cu un Like (gen “Văzut!”) și sa gândim: “Uite-l pe X, suferă. Probabil s-a despărțit de Y ca și pe contul ei am văzut poze mai triste. Păreau un cuplu atât de frumos! Le stătea atât de bine impreuna! Cum, oare, a fost posibil sa se despartă? Sa le trimit un mesaj? Hm... nu. Nu se cuvine sa ma amestec in viața lor. Dacă vor vrea sa vorbească despre asta, sa îmi scrie. Nu ma pot băga in sufletul omului!” Sau “X postează diferit de la un timp. Și are un cont nou. Ce s-o fi întâmplat? As întreba, dar îmi este jena. Sa îl ajute Dumnezeu sa își găsească iar liniștea.” Sau “pare ca suferă, dar cu ce sa ajut eu?”.  Și imediat cum terminam gândul trecem mai departe, la o alta postare, la un alt Like, la un alt suflet care are și el o poveste. O poveste pe care o urla prin toate postările sale, dar nimeni nu pare sa o audă. Urla tot mai tare, dar toți din jur sunt surzi deodată: și mamă și tată și frați și surori si copil și sotie si prietenii sau colegii de munca. E nevoit sa accepte singura realitate prezenta, aceea ca este singur. Și indiferent cât de mult îl doare, nu va fi nimeni lângă el și numai de el depinde totul. Nu va veni nimeni. Nu ii va bate nimeni la usa sa îl întrebe ce mai face și sa se ofere sa îl ajute. Nu va veni nimeni sa se așeze lângă el, sa își facă un pic de curaj și sa îl întrebe ce se întâmpla sau măcar sa ii spună ca totul va fi bine. Va continua sa își urle durerea și neputința prin postări care mai de care mai creative, dar știe, a aflat deja ca e singur. Ca oamenii din jur nu aud, nu văd, nu le pasă. 

Așa moare un suflet. Și încă unul. Și încă unul... Și e trist. Pentru ca toate aceste suflete pot fi salvate.

Putem opri asta. Acum. Impreuna și fiecare separat! 

Transformați Like-urile in “Buna. Ce mai faci? Ești bine?”. Transformați-le in discuții reale. Transformați-le in grija pentru cel de lângă voi. S-ar putea sa fiți cel care îl salvează. Chiar de el însuși uneori. 

Doar de noi depinde sa fim atenti la cel de langa noi si sa intelegem ce ne spune atunci cand nu ne vorbeste. De noi depinde sa oprim superficialitatea și sa cream povesti profunde, reale, înălțătoare. Povesti care sa ne readucă tuturor zâmbetul pe buze. Povesti care readuc împreună oameni, care reinnoiesc jurăminte, care fac inimile sa bată mai tare, care readuc speranța in sufletul copiilor martori la zbuciumul adulților de lângă ei. 

Lumea virtuală nu este altceva decât o oglinda a lumii reale. Una mai cosmetizată și prezentată in culori mai vii, dar pentru cei care vor sa vadă, ea ilustrează perfect toate stările prin care trece un om in diferite etape ale vieții lui. 

Haideti sa fim mai atenți la cei din jur. Hai sa ne impresionam mai puțin de efecte și sa vedem mesajul de dincolo de ele. Hai sa ne deschidem urechile și inimile și sa auzim la timp strigătele de durere ale celorlalți. Haideti sa fim acolo. Cu adevărat. Sa ii privim in ochi și sa ii ținem strâns de mâna . Sa le spunem: 

“Ți-am auzit strigatul. Sunt aici. Hai sa vorbim despre asta.” 

Sau 

“Când mai vii in vizita pe la noi? Duminica suntem liberi.”

Sau:

“Înțeleg prin ce treci. Sunt aici. Nu ești singur. Știu ca acum nu crezi, dar se va rezolva  și vei zâmbi din nou. Nu este totul pierdut. Va veți regăsi din nou. Și ea urla după tine. Am vorbit cu ea mai devreme. Ii pare rău pentru cum au degenerat lucrurile între voi. Te vrea înapoi. Ce-ar fi sa ii dai un semn?”.  

Sau:

''Sunt in apropiere, vroiam sa trec sa  te vad.''

Trăim intr-o lume din ce in ce mai nebuna și mai alerta, unde tehnologia este prezenta tot mai mult, dar este momentul sa ne reamintim ca Oamenii au nevoie de Oameni, nu de Like-uri, Caci cei care pot sa salveze suflete suntem noi, oamenii, nu Like-urile. 

Vă imbratisez,

Clara