Tic Tac

Pe Ioana mi-o amintesc din clasele I-IV. Era mereu cu zambetul pe buze, desi, inca de pe atunci, viata nu i-a zambit la fel de des...

Ne-a luat valul vietii si o perioada nu am mai stiut nimic de ea. Ne-am regasit cu ceva timp in urma, pe Facebook. Tot amanam, din lipsa de timp, sa ne revedem la un suc.

Azi... Ioana este la Spitalul Bagdasar-Arseni, intubata, de nerecunoscut, avand corpul acoperit de badaje. La capul ei ticaie un aparat care confirma faptul ca inca traieste. Este inca o incercare grea pentru ea pe care sper sa o treaca cu bine. Ioana a fost mereu o fata, desi mica si firava, foarte puternica.

In acest weekend plin de durere m-am surprins facand lucruri simple cu gandul si simtirea ca le fac pentru ea, pentru Ioana cea micuta si zambitoare...

I-am zambit copilului meu.

I-am multumit omului de langa mine.

Am ridicat ochii spre Cer.

Am respirat constient.

Am muscat cu pofta dintr-o placinta de dovleac.

Am zambit.

I-am strigat Dumnezeului din mine, si din noi toti, ca il iubesc.

Il rog pe Dumnezeu sa te inconjoare cu dragostea lui infinita, Ioana, si, daca este in Voia Lui si Spre Binele Suprem, sa iti mai dea o sansa. 

Oricum ar fi, te tin in palmele mele si te port in suflet, ca pe o comoara.

Amin.

Draga si micuta mea, Ioana, iti spun cu toata iubirea ca sunt alaturi de tine si te astept sa iesi din spital ca sa putem sa facem impreuna lucruri simple care sa ne umple sufletul de bucurie si iubire.

Dragut. Firesc. Oricand. 

Clara